Trăim într-o societate în care nu mai contează cunoștințele și performanțele academice, ci doar banii și relațiile de influență. Evident, elevii noștri au înțeles foarte bine această nouă paradigmă și, în loc să își piardă vremea cu învățatul, preferă să-și antreneze abilitățile de luptă și să-și clădească relații influente în anturajul lor.
Cu siguranță, situația din sistemul educațional românesc nu a fost ajutată de reformele care s-au succedat de-a lungul anilor. Fiecare nouă conducere politică a venit cu idei și planuri de reformă care, în loc să îmbunătățească situația, au dus la o mai mare dezorganizare și la o încărcare suplimentară pentru profesori.
Aceste reforme au pus profesorul într-o poziție foarte dificilă, transformându-l într-un fel de iobag modern. Pe de o parte, profesorul este legat de mâini și de picioare de birocrație și de reguli absurde, care îi limitează libertatea de a-și desfășura activitatea în mod eficient și creativ. Pe de altă parte, profesorul este obligat să scoată genii pe bandă rulantă, să treacă peste lipsa de motivație a elevilor și să își asume responsabilitatea pentru înlocuirea educației care ar fi trebuit dată elevilor acasă de părinți.
În prea multe cazuri, părinții nu își îndeplinesc rolul de educație a copiilor lor, iar profesorii sunt forțați să își asume această sarcină. Dar acest lucru nu ar trebui să fie o scuză pentru faptul că sistemul educațional este suprasolicitat și că profesorii sunt supraîncărcați cu sarcini care nu ar trebui să le aparțină. În cele din urmă, această situație afectează atât elevii, care nu reușesc să își dezvolte potențialul, cât și profesorii, care își pierd pasiunea și creativitatea în fața birocrației și a cerințelor absurde impuse de sistemul educațional.
Din păcate, pare că, în sistemul politic românesc, interesul clasei politice nu este acela de a avea un electorat educat și informat, ci dimpotrivă, de a avea o turmă docilă și ușor de manevrat. O populație educată și informată este mai puțin probabil să tolereze corupția și abuzul de putere și, prin urmare, reprezintă o amenințare la adresa unor politicieni care își doresc să-și păstreze puterea fără a fi supuși la un control real.
Prin urmare, putem vorbi de faptul că ar putea exista un interes din partea clasei politice de a menține sistemul educațional într-o stare precară, fără a-i oferi resursele și sprijinul necesar pentru a putea îndeplini rolul său în mod eficient. De asemenea, se pare că politicienii nu sunt interesați de îmbunătățirea sistemului educațional, ci de a-și asigura loialitatea și voturile unei populații mai puțin educate, care nu își poate forma propriile opinii și este mai ușor de influențat.
Această abordare a educației din partea clasei politice este una profund problematică și neplăcută, dar din păcate pare să fie o realitate în România de astăzi
Deși ar putea exista unele progrese în educație dacă profesorii ar fi lăsați să-și facă treaba fără a fi împiedicați sau supuși unor constrângeri excesive, aceste progrese ar fi în cel mai bun caz marginale. Problemele profunde ale sistemului educațional românesc și ale societății românești în general sunt adânc înrădăcinate și necesită o soluție radicală și exhaustivă.
Este nevoie de o resetare totală a sistemului educațional și o reconstrucție din temelii. Acest lucru poate include redefinirea obiectivelor educaționale, restructurarea sistemului de finanțare, revizuirea planurilor de studiu și curriculelor, îmbunătățirea condițiilor de muncă ale profesorilor și modernizarea infrastructurii școlare.
În același timp, o astfel de restructurare ar trebui să se extindă și asupra întregii societăți românești, deoarece problema educației este strâns legată de alte probleme precum corupția, sărăcia, lipsa de oportunități și de perspective viitoare pentru tineri. În absența unei astfel de schimbări radicale, educația și societatea românească vor rămâne captive unui cerc vicios de probleme și dezamăgiri.
