Pe măsură ce situația internă sau internațională devine tot mai tensionată, regimurile, indiferent de natura lor politică, tind să mascheze gravitatea acestei situații. Unul dintre principalele instrumente folosite în acest sens este cenzura, justificată adesea sub pretextul combaterii propagandei străine.
Acest fenomen nu este nou; regimurile totalitare precum cel nazist sau cel comunist l-au utilizat intens. Astăzi, vedem aceeași tendință emergentă chiar și în statele care se autodefinesc drept democratice. Un exemplu recent îl reprezintă semnarea unui memorandum între România și SUA pentru consolidarea cooperării în combaterea manipulării informațiilor de către un stat străin.
Săptămâna trecută, România a semnat un memorandum cu Statele Unite pentru a combate manipularea informațiilor de către un stat străin. Deși nu se specifică explicit care este acest stat străin, contextul geopolitic ne permite să facem anumite presupuneri. Însă, mai relevant decât identificarea acestui stat este analiza modului în care americanii propun să lupte împotriva propagandei. Strategia Departamentului de Stat al SUA se bazează pe cinci domenii cheie de acțiune, implicând colaborarea dintre guvern și entități independente precum mass-media, mediul academic și societatea civilă.
Între acestea, pe site-ul Departamentului de stat se spune că:
«Societatea civilă, mass-media independentă și mediul academic pot juca roluri esențiale în informarea și sprijinirea inițiativelor conduse de guvern pentru a contracara manipularea informațiilor de către stat străin. Combaterea manipulării informațiilor din partea statelor străine se face cel mai bine atunci când guvernele protejează și susțin rolul mass-mediei independente, promovează verificarea independentă a faptelor și alfabetizarea media și digitală și salută susținerea publică în această problemă.»
Presa independentă, mediul academic și societatea civilă să se subordoneze deciziilor guvernamentale? Sunt niște probleme aici.
Colaborarea strânsă cu guvernul poate afecta percepția de independență a mass-mediei, a mediului academic și a societății civile pentru că poate crea suspiciuni privind obiectivitatea lor și la percepția că sunt influențate sau controlate de guvern. De exemplu, presiunea guvernamentală ar putea determina aceste entități să se autocenzureze sau să evite subiecte sensibile care ar putea atrage critici guvernamentale sau care ar putea fi în dezacord cu narativul oficial.
Încrederea publicului în mass-media și în celelalte entități independente este baza funcționării unei democrații sănătoase. Dacă publicul percepe că aceste entități sunt prea apropiate de guvern, scepticismul va crește, subminând eficacitatea eforturilor de cenzură.
Mai mult, colaborarea guvernului cu aceste entități poate alimenta polarizarea politică, mai ales dacă un segment al societății consideră că guvernul folosește această colaborare pentru a-și promova propriile interese politice.
Dependenta de finanțare guvernamentală poate influența prioritățile și direcția activităților acestor entități, limitându-le capacitatea de a acționa independent și de a critica guvernul atunci când este necesar. În plus, resursele guvernamentale pot fi distribuite inegal, favorizând anumite organizații sau instituții care sunt considerate mai aliniate cu obiectivele guvernamentale, ceea ce poate crea inechități și conflicte în sectorul non-guvernamental.
Nu este ceva ce nu am văzut deja, mai ales în timpul “pandemiei”.
Problema este că acest gen de abordare poate fi ușor combătut. De exemplu, cei care au anumite interese pot încerca să discrediteze mass-media și organizațiile care colaborează cu guvernul, amplificând neîncrederea. Aceste contramăsuri pot fi eficiente, mai ales într-un mediu deja polarizat și sceptic.
Iarăsi nu este ceva ce nu am văzut deja chiar la noi în țară, când anumite posturi TV erau puse pe lista neagră de o parte a eșicherului politic întrucât nu se raliaseră narativului promovat.
Pentru a proteja și susține rolul mass-mediei independente și pentru a promova alfabetizarea media, este necesară o legislație adecvată. Totuși, implementarea unor astfel de legi poate întâmpina obstacole politice și juridice, mai ales în contexte unde libertatea presei este deja sub presiune.
Pe românește, pentru a implementa aceste strategii este nevoie de o legislație care să promoveze cenzura guvernamentala.
Totuși, în ciuda ideilor cum că cenzura ar ajuta guvernele, libertatea de expresie permite dialogul deschis și dezbaterea ideilor, contribuind astfel la eforturile de pace și la înțelegerea reciprocă. Ascultarea celeilalte părți poate dezvălui perspective și soluții, reducând tensiunile și prevenind conflictele.
Un exemplu tragic al ignorării acestui principiu este genocidul din Rwanda din 1994, unde cenzura și propaganda au alimentat ura etnică și violența în loc să permită dialogul între comunitățile Hutu și Tutsi.
Un exemplu elocvent este cel al Crizei Rachetelor din Cuba, când lipsa de transparență și cenzura au dus la o escaladare rapidă a tensiunilor, aducând cele două superputeri aproape de un război nuclear.
Iar cel mai tragic exemplu este invazia Irakului din 2003, când guvernul irakian a suprimat orice informație privind dezarmarea sau cooperarea cu inspectorii internaționali, iar administrația Bush a cenzurat și distorsionat informațiile pentru a justifica invazia.
