E prea cunoscut ca erou în filme (şi mai puţin pe scenele teatrelor) pentru ca despre Ernest Maftei (6 mart. 1920, Prăjeşti, com. Prăjeşti, jud. Bacău – 19 oct. 2006, Bucureşti) să se admită că a fost şi condeier. Contribuie la această imagine istoriile literare, care refuză să-l înregistreze, ca şi dicţionarele scriitorilor români. Singurul care îi face un portret larg este Eugen Budău, în „Bacăul literar” (2004), de unde reproducem câteva date.
Familia sa se trage din oieri ardeleni (zona Făgăraşului), dar Bădia era un moldovean inconfundabil. Învaţă în sat şi apoi la Şcoala Normală din Bacău, când publică încercarea „O excursie în gând”. Absolvă Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi şi intră în atenţia lui Victor Ion Popa, care-l angajează ca actor. Peregrinează prin mai multe teatre (în 1948 îl găsim pe scena Teatrului din Bacău, la inaugurarea acestuia) şi iese la pensie în 1970, de la Teatrul CFR Giuleşti (azi, „Odeon”).
A adunat până în 1999 un număr impresionant de roluri în filme: 222, încât îl credem când spune „Am reprezentat poporul român”. Scrie epigrame, versuri şi piese de teatru: „Umbre din trecut”, „Răzeşii lui Bogdan”, „Îndoiala”. Poezia e ori nostalgică („Abia am poposit,/ Lăsând o urmă de nimic/ În praful învechit,/ C-am şi plecat de unde am venit”), ori moralizatoare („Învăţăm de mii de ani/ Şi tot nu luăm aminte:/ Prostul plânge după bani,/ Iar deşteptul după minte”).
Rămân dator cu publicarea interviului pe care mi l-a acordat pe 11 dec. 1994, în clădirea veche a Liceului Pedagogic din Bacău.
