Trăim pe un val istoric agitat al educației. În curând, se pare că nu vom mai vorbi – dacă ticălosul Covid va fi lăsat, ca până acum, să-și facă mendrele -, despre cei șase/ șapte ani de acasă, ci despre cei mulți ani de-acasă. Trimiterea educației în online, chiar și parțial, va lăsa urme otrăvite. Cred că nici 50 % dintre școli nu sunt pregătite pentru un online educativ de calitate. Multe instituții de învățământ vor păcăli, cu portofolii încropite mioritic, fenomenul. Altele, din lipsă cronică de resurse umane sau IT, vor agita năframa capitulării.
Chiar și pentru elevii din școlile cu potențial educativ în universul online, lipsa socializării va avea efecte pe care încă nu vrem să le conștientizăm. Singurătatea va accentua alienarea. Un copil mi-a spus că mai are doar un prieten DVR; în schimb, are mulți prieteni DVV. I-am cerut decriptarea mesajului. DVR, din viața reală… DVV, din viața virtuală… Online, ca substitut al vieții sociale, autentice…
În contextul celor două pandemii – Covid și Iresponsabilitatea guvernamentală (politică, în general)- rolul familiei va deveni crucial. Ajungem la vorbele lui Ioan Paul al II-lea: ,,Așa cum merge familia, așa merge națiunea și așa merge toată lumea în care trăim”. Va putea prelua însă familia o parte (de strictă specialitate) din rolul școlii? În câte familii există resurse pedagogice? În câte familii există resurse de timp? În câte familii există resurse materiale/ echipamente adecvate discursului educativ online? În câte familii există responsabilitatea care vizează virtuțile unei educații autentice, de vreme ce guvernanții postbelici au sabotat această trăsătură de caracter?
Dacă privim și către zdrențuirea din ultimii ani buni a valorilor fundamentale ale familiei, avem portretul unui optimism locuit deja de metastază. În vremea asta, ostatic al schizofreniei ciolanului, creierul politicienilor este locuit de un singur proiect: votul.
