Ce și pe cine

Nu e vorba de Contra. Și nici de Dan Petrescu sau Gheorghe Hagi. Nu e vorba nici măcar de Christoph Daum, probabil cel mai slab selecționer pe care naționala României l-a avut în ultimele decenii. E vorba de o manieră de lucru. De o strategie, de un target. Și, evident, de omul cel mai potrivit care să aplice respectiva strategie și, implicit, să atingă target-ul. În ultimii ani și cu precădere în mandatul lui Răzvan Burleanu, Federația Română de Fotbal a lăsat impresia că, atunci când vine vorba despre alegerea selecționerului, nu știe sub nicio formă nici ce vrea, nici pe cine vrea. Pentru că dacă știi ce vrei, atunci ți-e clar și cine ar fi potrivit să realizeze ceea ce îți propui. Și te bați până la capăt să-l aduci. Trecând peste toate obstacolele. Și pe vremea lui Mircea Sandu, naționala se refuza. Aminitiți-vă de Gică Hagi! Nu că Hagi ar fi fost cel mai potrivit să preia naționala atunci în 2011, după plecarea lui Răzvan Lucescu, însă refuzul său și revenirea la Pițurcă întărește ideea lucrului făcut după ureche atunci când FRF trebuie să opteze pentru un selecționer. Și amintiți-vă ce s-a întâmplat și după plecarea lui Pițurcă în timplul preliminariilor pentru Euro 2016. Federația lui Burleanu a tot lălăit-o ba cu Mircea Lucescu, ba cu Dan Petrescu, ba cu Dorinel Munteanu, ba cu Laszlo Boloni până când, nimerind dintr-un refuz în altul, s-a (ne-am) pricopsit cu reșapatul de Anghel Iordănescu. Nici cu Daum nu a fost altfel. Până ca Daum să fie alesul, conducerea Federației a tot cotit-o și învârtit-o, fără ca în tot acest răstimp să știe exact ce-și dorește: tranziție, reconstrucție sau calificare cu orice preț. Acum, când Daum a plecat- drum bun, niciun regret-, când Dan Petrescu a zis „nu”, iar clauza de la Dinamo a lui Contra dă dureri de cap FRF-ului, realizăm că lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Nu știm exact ce vrem. Și pentru că nu știm ce, nu știm nici pe cine.