Cine crede ca demonstratiile din Ucraina sunt o emanatie a poporului care vrea sa intre in UE este naiv ori a trait pe alta planeta in ultimii 20 de ani.
Desigur, majoritatea protestatarilor chiar cred ca ei lupta pentru a intra in Europa, pentru democratie si pentru evitarea unei dictaturi. In culise, insa, treburile sunt foarte incurcate, pentru ca exista nenumarate interese la mijloc.
Ar fi gresit sa consideram ca numai Rusia trage sforile in Ucraina. Sa nu uitam ca nici un eveniment important de pe scena politica europeana a ultimelor doua decade nu s-a petrecut fara sa fi fost implicata Germania.
De la razboaiele din fosta Iugoslavie, pâna la independenta Kosovo ori criza din Grecia, peste tot a fost mâna nemtilor care au descoperit ca pot obtine mai multe prin diplomatie decât printr-o confruntare militara.
Sa ne amintim de Congresul de la Berlin, din 1878, când, victorioasa in razboiul cu Imperiul Otoman, Rusia s-a ales doar cu sudul Basarabiei, in vreme ce Austria, de exemplu, desi nu a participat la lupte, a primit Bosnia si Hertegovina iar Anglia a primit Ciprul.
Totul a fost posibil gratie manierei in care Bismark a stiut sa jongleze cu diplomatii prezenti. Poate ca Germania, care incearca sa arate ca a redevenit principala putere europeana nu vrea neaparat ruperea Ucrainei, insa nu trebuie sa uitam ca, in trecut, nemtii si rusii si-au mai impartit teritorii, exemplul Poloniei fiind concludent in acest sens.
Nu trebuie uitat nici faptul ca Ucraina este un stat creat artificial pe teritorii luate de la alte tari care nu au renuntat la revendicarile lor.
In ghemotocul de interese care se gasesc, astazi, in Ucraina, e dificil de estimat care vor fi evolutiile. Lucrurile pot scapa de sub control.
In definitiv, si-ar fi imaginat cineva, in 1990, ca Iugoslavia se va destrama?
