David Eagleman, autorul best-seller-ului „Creierul. Povestea noastră”, se întreabă în prefața cărții de ce în societatea în care trăim se vorbește atât de rar despre un organ care ocupă un loc central în viața oamenilor. Desigur, despre creier este vorba. Asta în timp ce, spune reputatul om de știință american, specialist în neuroștiințe, undele de radio și TV sunt pline cu bârfe despre vedete și de reality-show-uri. Chestii stupide, descreierisite, e adevărat, dar cu genul ăsta de emisiuni se face rating, și toată lumea are o foame enormă de popularitate, de audiență. Lucrurile serioase, cu miez, cu sens, pot să mai aștepte, sine die. Pentru că ele nu sunt atrăgătoare, de obicei, nu stârnesc curiozitatea. Se întâmplă însă ca unele dintre aceste lucruri cu adevărat importante, de un interes major pentru viața noastră, să se bucure de un tratament de excepție și să cucerească oamenii, cititorii, cum este cazul cu povestea despre creier scrisă de Eagleman. Am luat cartea, care este plină cu ilustrații, cu planșe, imaginile fiind colorate, și am parcurs-o extrem de ușor, pentru că are un stil plăcut, care te prinde, deloc pedant și savant. Autorul adoptă un ton narativ cât mai simplu, mai lesne de urmărit, pentru a face niște scurte și captivante incursiuni în cutia noastră craniană, numită de el „cosmosul interior”.
Astfel că vom afla o mulțime de lucruri despre cum percepem realitatea și cum luăm hotărâri, despre cine suntem, în funcție de experiențele noastre, despre cum trăim și de ce avem nevoie unii de alții, și despre ce ne așteaptă în viitor. Da, sunt multe noutăți acolo, în acea alcătuire stranie, un fel de „jeleu dens”, cu aspect încrețit, și care cântărește aproximativ 1.400 de grame. E o viață intensă, spectaculoasă în creier, el coordonând cu meticulozitate miliarde de impulsuri electrice pentru cel mai mic gest pe care-l facem. Aflăm de pildă că, la 2-3 ani, un copil are în creierașul lui 100.000 miliarde de sinapse, de două ori mai mult decât un adult. Dintre acestea, în timp, doar cele exersate rămân, restul se pierd. De aici e simplu de tras concluzia privind rolul educației, al învățării, al experienței. Cât de importanți sunt în viață dascălii, mentorii, modelele. Găsim în carte câteva pagini cutremurătoare despre orfelinatele din România, din perioada dictaturii ceaușiste, pentru a înțelege mai bine rolul imens jucat în viața unui copil de un mediu propice și de dragostea cu care este înconjurat.
„Schimbările din creierul nostru arată ce am făcut și cine suntem”, afirmă Eagleman. Astfel, familia în care ne-am născut, cultura pe care o avem, prietenii, munca noastră, fiecare film văzut, fiecare conversație purtată, toate acestea lasă urme în sistemul nostru nervos și determină ceea ce suntem. Sunt capitole interesante despre fantastica plasticitate a creierului, despre vorbire, simțuri, memorie, amintiri, despre ce-i face bine și ce nu creierului, despre empatie și reversul ei atroce, dezumanizarea. Povestea despre creierul și corpul nostru, „o capodoperă a complexității și a frumuseții – o simfonie cântată de miliarde și miliarde de celule” este admirabil spusă de David Eagleman, cursiv, convingător, cu multă căldură omenească. Pentru că, în capitolele finale, în care se oprește asupra inteligenței artificiale și a criogeniei, el vorbește despre posibilitatea de a ne modifica propriul hardware pentru a ne croi un drum în viitor, unul în care avem nevoie unul de celălalt, acest adevăr fiind înscris în circuitele creierului nostru. Solidaritatea umană, doar ea ne va salva de pericolele care amenință specia noastră.
Carmen Mihalache
