Dinspre secolul al XIX-lea
Se împlinesc, în 2024, 165 de ani de la înfiinţarea Şcolii Gimnaziale „Alexandru Ioan Cuza” din Bacău (fosta Şcoală de Băieţi Nr. 2, ulterior Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 19), al cărei act de naştere a fost reprodus pe coperta a IV-a a revistei „Mugur alb”: „Ministeriul Trebilor Străine [,] prin adresa nr.5308 [,] comunică că Înălţimea Sa Principele Domnitoriu au încuviinţat pe raportul Consiliului Ministerelor ca să se plătească de acea municipalitate suma de 2035 lei [,] ce s-au cerut după deviz [,] pentru pregătirea mobilelor trebuitoare unui clas din nou înfiinţat la şcoala publică de acolo. Se face cunoscut spre cuvenita regularisire. // Ss. indescifrabil // Şeful Secţiei [,] G. Brăescu // Secţia I. Biroul 1 // Nr. 28826/1859 Noiembrie 11 Iaşi” // „Copie de pe adresa Minister[i]ului din Lăuntru al Moldovei Nr. 28826 din 11 Noiembrie 1859 către municipalitatea oraşului Bacău, din anul 1859 [,] luna Noiembrie [,] ziua 11”. În stânga sus, fila de corespondenţă oficială înregistrează rezoluţia domnitorului Cuza: „Se încuviinţ[e]ază”, iar în continuare, contrasemnătura lui Mihail Kogălniceanu. Mostra de text arhaic poate fi un bun suport pentru discuţii cu elevii încă din clasele a III-a – a IV-a despre vocabular, gramatică, specificul registrului oficial etc.
Am avut unica plăcere de a identifica actul de mai sus la Arhivele Centrale ale Statului din Bucureşti în 1984, când Şcoala Nr. 19 Bacău („şcoala lui Semenov”, după numele vrednicului director) împlinea 125 de ani. Împreună cu Aurel Stanciu, pipăiam fila îngălbenită, înfioraţi de realitatea că „dăm mâna” chiar cu Al. I. Cuza. Dacă normele igienice ne-ar fi permis, eram gata a săruta scrisul domnesc. Documentul arhivistic ne-a fost trimis, în copie, într-un plic mare, albastru, cu antetul instituţiei bucureştene.
Întrebare grea
„Cum să ne spunem noi, elevii de azi şi de mai ieri? Oare cuzişti e bine?” Răspundem pe loc: nu. Derivatele de la numele de persoană Cuza (Alexandru C. Cuza, deci altul decât domnitorul), cu sufixele -ism şi –ist, sunt compromise. E de ajuns să reproducem definiţia pentru cuzism ca să înţelegem de ce: „curent ideologic şi politic fascist interbelic, al cărui promotor a fost A.C. Cuza” (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, „Micul dicţionar academic”, A-C, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, s.v.).
Studiu de caz
„Şi-atunci cum e bine?” pluteşte în aer întrebarea. Dacă vorbim de elevii şcolii din strada Oituz, o soluţie propusă de cineva este pentru… cuzaşi, iar alta, pentru cuzieni. Iar dacă privim către numele primei reviste (din 1982) a acestei şcoli, ar merge şi… muguralbi.
