Încep iarăși discuțiile dacă “a fost sau n-a fost”. În fiecare decembrie ne amintim că în 1989 a avut loc ceva, că au murit niște oameni, că unii au pierdut Puterea și alții au luat-o și, în general, ne tot întrebăm ce a fost atunci când a fost. Dacă a fost.
Pentru a vorbi despre 1989 ar trebui, probabil, să începem să vorbim despre 1968, anul de maximă încordare a relațiilor dintre România și URSS. După ce trupele Tratatului de la Varșovia invadează Cehoslovacia, România condamnă invazia, atrâgându-și nemulțumirile Moscovei. URSS masează trupe la granița cu România, ungurii și bulgarii, la fel.
Ceaușescu mobilizează Armata, înființează și înarmează Garzile Patriotice concomitent cu o ofensivă diplomatică. China anunță că va sprijini România, SUA avertizează URSS, Iugoslavia acceptă să creeze un coridor de aprovizionare a țării noastre cu armament în cazul invaziei.
Situația se detensionează treptat, însă Moscova trage învățămintele necesare și decide să abordeze altfel relația cu România cea “nerecunoscătoare”. Și va porni ceea ce istoricul Larry Wats va numi “războiul clandestin al blocului sovietic”: o campanie de compromitere a României, blocând inițiativele diplomatice ale țării, distorsionând mesajele transmise de puterea politică și dinamitând relațiile pe care guvernul de la București încerca să le creeze cu Occidentul.
Alături de URSS, în acest război secret au intrat Ungaria, Bulgaria, Polonia și RDG. Securitatea, care ar fi trebuit să protejeze informativ interesele României, a fost penetrată de KGB și determinată să execute ordinele Moscovei.
De exemplu, în vreme ce conducerea țării asigura Occidentul de faptul că România dorește să colaboreze corect și a dat ordin ca agenții Direcției de Informații Externe să nu spioneze ținte vestice, conducerea Securității a decis să nu asculte de acest ordin. Rezultatul a fost că decidenții occidentali au concluzionat că România una spune și alta face.
Ani de zile s-a purtat acest război, cu rezultatul pe care-l știm: izolarea României pe scena politică internațională, criza economică și inventarea de “genocide culturale” la adresa minorităților, în special, a celei maghiare.
Ca să înțelegem 1989 ar trebui să înțelegem frustrările de zeci de ani ale conducătorilor sovietici, care nu reușeau să determine România să accepte linia Moscovei, așa cum o făceau celelalte țări socialiste. Nici în cadrul Tratatului de la Varșovia, nici în cadrul CAER, nici în domeniul serviciilor secrete și nici măcar ideologic România nu accepta controlul de la Moscova. Politica de independență a României s-a bazat pe ostilitatea dintre URSS și SUA.
Dar, ca și în 1940, totul s-a năruit în momentul în care americanii s-au înțeles cu rușii, așa cum, odinioara, o făcuseră și germanii. Pactul Molotov-Ribbentrop devenise pactul Gorbaciov – Bush, sovieticii primind mână liberă să intervină în România. De altfel, ministrul Apărării numit in decembrie 1989 de către “revoluționari”, Nicolae Militaru, fusese deconspirat cu mulți ani înainte ca agent GRU (serviciile de informații militare sovietice).
Conform lui Larry Wats, cel puțin trei din semnatarii scrisorii din martie 1989 împotriva lui Ceaușescu – Corneliu Mănescu, Silviu Brucan și Constantin Pîrvulescu au fost agenți KGB. Pîrvulescu – ne amintim- se ridicase la Congesul al XII-lea și luase cuvântul împotriva lui Ceaușescu. Nimic nu este întâmplător, poate nici “dizidenții intelectuali” care ne dau, astăzi, lecții de democrație și care au propovăduit, într-o vreme, internaționalismul proletar împotriva “naționalismului românesc”.
