„Ce mult v-am iubit…”, secvențe dintr-o carte de amintiri (I)

Actor și teolog, iată o asociere mai rară. Dar avem câteva cazuri în țară de profesioniști ai scenei care au părăsit-o, în cele din urmă, deși aveau o carieră de succes, și în teatru, și în film, pentru a îmbrăca haine monahale sau de părinte, și-i amintesc pe Dragoș Pâslaru, Ovidiu Cuncea, Silviu Biriș. Un alt cunoscut actor, Răzvan Ionescu, un june-prim cu talent și mult farmec, în anii tinereții sale, înzestrat și cu talent literar, este astăzi preot, profesor doctor de teologie și autor a multor studii și cărți. Ultima dintre ele se numește simplu, dar atât de sugestiv și de cuprinzător, „Ce mult v-am iubit…” Amintiri I. Un amplu volum de amintiri ținând de lumea teatrului și a filmului, a culturii, a ortodoxiei, cu o mulțime de emoționante portrete ale profesorilor din facultate, ale colegilor de breaslă, ale unor scriitori, artiști plastici, fețe bisericești, oameni simpli, regi. Răzvan Ionescu (să notez că a jucat pe scena Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț, ca stagiar, cum era în acele vremuri, în anii ’80, apoi a luat concursul în București, la Bulandra, după care s-a transferat la Teatrul Național „I.L. Caragiale”) este un foarte bun povestitor, având talent portretistic, căldură și culoare în evocările sale, tandru umor, în unele rânduri, și multă sensibilitate. Mă opresc la un paragraf din prefața la cartea sa, unde ni se confesează: „Undeva, în epistolele sale cu un apăsat conținut moral, Seneca, un stoic pur sânge, spunea că toți oamenii pe care i-am iubit ne-au fost dați cu împrumut. Și mi-am amintit de «țara luată cu împrumut» din ultimul discurs al regelui Mihai! A trebuit, trebuie și va trebui mereu și mereu să restituim, dar și să dăm mărturie pentru ce și cine ni s-a dat. Sunt aproape convins că rândurile mele nu vor reuși să se apropie nici pe departe de dimensiunea excepțională a acestor oameni pe care i-am cunoscut și iubit. Dar prin stângacele fraze așternute pe hârtie, pe cât de nevrednicul, pe atât de îndrăznețul autor, se va alina măcar pe sine, tot alungând și alungând aburul din ferestre, caligrafiind cu degetul lipit de geam și mărturisind la umbra duhului mângâietor, iubirea”.
Cartea se deschide cu o amintire legată de „Îngerul din fereastră”, nimeni altul decât „Domnul Amărăciune”, unicul, inclasabilul actor-poet Emil Botta. Pe care Răzvan Ionescu l-a cunoscut când avea doar 15 ani, datorându-i, printre multe alte lucruri gingașe, primul său permis la o mare bibliotecă publică (Biblioteca „Mihail Sadoveanu”, unde periodic aveau loc recitaluri de poezie) învățându-l cum să caute în fișiere și ordonându-i, pe nesimțite, lecturile. I-a călăuzit și vegheat, astfel, cu nespusă răbdare și blândețe, o prețioasă parte din formarea intelectuală, îndreptându-l spre lectura unor autori de valoare. Marele actor era un personaj straniu, „alambicat de simplu și simplu de delicat”, elegant, rafinat, de o nobilă sfiiciune, care putea să fie însă și șfichiuitor și, câteodată, „ de-un umor special și mai cu seamă devastator” . Și Răzvan Ionescu, ca să exemplifice, povestește cu haz niște întâmplări din teatru, din culise, de la înregistrările din studiourile de radio, din turnee, având grijă să treacă sub tăcere numele „împricinaților”. Pentru că și el are delicatețea inimii (ca poetul „Întunecatului April”), și nu vrea să jignească, să rănească pe nimeni. Dar, vom mai povesti data viitoare.