Craciunul de altadata
In camerele mici ale Caminului de Asistenta pentru Vârstnici, Craciunul a intrat cu pasi timizi. Pe nevazute a prins o steluta pe o perdea, a asezat o ghirlanda pe rama unui tablou sau chipul Mosului pe usa. Când se aud de afara colindatori iar din bucatarie urca miros de bucate mai speciale, se deschide, udat de lacrimi, lacatul care a ferecat in suflet amintirile.
Teodora Andries are 88 de ani. Nu-si arata vârsta si zâmbeste mereu, asa cum o facea pe vremea când din bancute o priveau zeci de ochi inocenti si curiosi. A fost invatatoare zeci de ani, iar Craciunul va fi pentru totdeauna in amintirea ei legat de copiii ei, elevii care veneau din satul lor pâna in Roman, la ea acasa, sa o colinde. „Ii serveam cu bombonele, le dadeam si un banut. Erau tare bucurosi. Vremurile erau grele acum 50-60 de ani. Si noi, invatatorii, eram modesti, si copiii. Eu am fost de mica invatata cu greul. Am ramas orfana pe când eram in clasa a III-a. Eram opt frati, nu aveam prea multe de Craciun. Când cei mari au plecat de acasa si s-au angajat in Bucuresti am inceput sa primim si noi daruri.” Mai târziu, ca invatatoare in comuna Cordun, in apropiere de Roman, a intrat intr-un grup vocal, iar in aceasta perioada a anului era tare ocupata cu spectacolele. Cu toate acestea, mesele de sarbatoare au fost asa cum trebuiau sa fie: cu mâncaruri traditionale si cu toata familia adunata. „Nu se gaseau prea usor ingrediente, dar tot faceam salate, cozonaci, pandispan. Copilului (acum profesor universitar, n.r.) ii impodobeam un pomisor si ii puneam sub el ceva de imbracat, ceva de incaltat si o carte de povesti.” Din 2003, Teodora Andries locuieste in camin. Nu se plânge fiindca de felul ei nu este pretentioasa. Acum asteapta sa-i vina in vizita cei doi nepoti care nu o uita si ii aduc mereu daruri.
Toate bunatatile erau „eco”
„Ce minunate erau sarbatorile copilariei mele!” Asa a inceput povestea pe care ne-a spus-o Felicia Simileac. „Am fost fiica de ceferist. Eram 7 frati, dar nu ne-a lipsit nimic. Casa era plina si vesela tot timpul, dar de sarbatori se transforma ca in povesti. Tata aducea un brad mare, frumos, pâna in tavanul camerelor din casele CFR-ului. Acum 60-70 de ani nu se gaseau atâtea decoratiuni splendide ca acum, dar le faceam cu mâna noastra.” Degetele i se misca repede de parca ar impleti si acum fâsii de hârtie creponata pentru „scara mâtei” si cosulete sau ar inveli nuci in staniol. Cele trei fete impodobeau bradul, apoi treceau la bucatarie, unde mama le dadea de lucru. „Erau multe de facut. Framântam aluatul cu osânza pentru cornulete. Trebuia sa iasa nisipos, sa ramâna fragede. Umplutura era din rahat, nuca sau magiun. Mâncam numai eco pe vremea aceea.” Porcul, „mare ca pentru o familie de 9 oameni” nu lipsea.
„Fram-ul era plin”
Anii au trecut si s-a casatorit cu … un ceferist. A avut doi copii, pe care ii plânge acum si pentru care a pregatit sarbatori la fel de frumoase. „Am locuit in Onesti. Eu eram secretara. Chiar daca lucram, gaseam timp pentru pregatit bunatati, iar Fram-ul era plin.” Nu lipseau de pe masa piftia, toba si cârnatii, totul preparat in casa. Cocea apoi o multime de foi de prajituri cu amoniac pe care le umplea cu creme diferite: de lamâie sau cu nuca, smântâna si esenta de rom. Celebrele foi Lica le umplea cu un amestec de rahat topit, unt si zahar. Pe platouri mai aseza negrese, turta dulce cu scortisoara si cozonac. In amintirea acelor vremuri, acum pregateste in camera bombonele din biscuiti, unt, cacao si nuca. Le pune la mijloc o visina din visinata si le tavaleste prin nuca de cocos. „Ne mai indulcim sufletul. Asta ne dorim aici, la camin, de sarbatori: alinare pentru suferinta pierderii celor dragi si sanatate.”
