Ziua de 1 Decembrie, mi-ar fi plăcut să fie…altfel. România noastră să fie … cu adevărat a noastră, dar, mai ales, unită. De la cap, la coadă. Toți să tragă în aceeași direcție, conștienți fiind că suntem, pe lume, trecători și, în mod categoric, nu vom lua nimic cu noi când va fi să trecem dincolo. La final, plecăm tot cu ce am venit.
Mi-ar fi plăcut ca ciorba să fie cu legumele culese din grădinile bunicilor sau ale rudelor de la țară, și nu cu „plasticul” crescut în cutiuța de chimicale a olandezilor sau în Anatolia secată de minerale și nutrienți. Iar, smântâna folosită la dresul ciorbei să provină din laptele Joianei crescută în bătătura țăranilor de peste tot, uniți în cooperative care să-i ajute să prospere, în lupta cu super sau hyper-invadatorii din comerț. Tractorul din brazdă să fi fost produs la noi, de copiii brașovenilor care, în anii ’80, se răsculau împotriva regimului comunist pentru o viață decentă, în case încălzite și luminate, în așteptarea lui Moș Crăciun metamorfozat în Moș Gerilă. Mieii să nu mai plece la arabi, pe doi lei, iar porcii să nu fie decimați de o boală pe care bătrânii aproape că nu o pot pronunța. Vaccinul anti-covid, împreună cu nedrept ascunsul Polidin, să se fi produs la „Cantacuzino”, aducând prosperitate și notorietate României și românilor deștepți de aici, nu prin siliconvaley-urile din lumea asta.
Mă gândesc, în naivitatea mea, dacă n-ar fi fost mai bine să fi păstrat, cumva, comunismul (evident, fără criminalii care ne-au adus la sapă de lemn, în cele trei decenii de democrație), însă cu fața capitalismului dorit de pe vremea când îi așteptam pe americani. Așa cum au făcut-o chinezii. Poate, doar în felul ăsta s-ar fi respectat regulile, iar legea ar fi fost lege, pentru toți.
Din păcate, ziua noastră, a tuturor românilor, ne-a prins mai dezbinați ca niciodată și mult mai îndepărtați decât cei minimum 2 metri impuși de noile reguli pandemice. Am trecut prin timp fără a învăța să ne mai bucurăm împreună, în colectiv. Și asta numai din cauza liderilor (indiferent de ce culoare și-au tras deasupra lor) care nu doar că ne-au furat libertatea visată în ’89 și au vândut la tarabă solul și subsolul, îndatorându-ne, totodată, Occidentului până la a patra generație, ci, cu cinismul tipic torționarilor de la Aiud, Sighet, Periprava sau Gherla, și-au văzut, mai departe, de osul lor, ignorând ciolanele îmbătrânite parcă prea devreme ale românilor.
Iar, acum, lumea, în nimicnicia ei, se luptă pentru un amărât de loc de parcare, pândind de la fereastră momentul când plec la serviciu, în loc să-și parcheze mașina, ca și mine, undeva, la stradă, când nu găsesc un loc în fața balconului. Nutresc, însă, la zile mai bune, când respectul o să ne plaseze pe talere egal așezate, iar românul va redescoperi aurul din gestul simplu de a oferi din puținul lui celui care n-are, fără a cere, la schimb, o recompensă. La mulți ani, România! Încă te mai iubesc. Sper că și tu.
