Toată lumea se-ntreabă ce se mai poate face acum, când nimic nu mai ajunge? Și-i înțeleg, firește, văzând și eu cum totul a luat-o razna. „Te duci la cumpărături și vii acasă cu sacoșa goală”, mi se plânge un pensionar. Am toate motivele să-l cred, știind și eu cum stau lucrurile în magazine, la tarabă sau oriunde ajungi să-ți cumperi cele de trebuință.
S-ar crede că nu toți sunt afectați direct de benzina sau motorina care s-au scumpit nesimțit de mult, gândind că sunt români care n-au mașină și merg mai mult pe jos, indiferent de cât de departe de casă este magazinul unde crede omul că găsește ceva „mai ieftin”. E doar o iluzie, firește. Zic să nu ne amăgim, căci, până la urmă, toată lumea plătește scumpirea din amonte. Totul vine-n cascadă.
De la benzina care curge prin pompa de la Peco și până la leușteanul de pe tarabă. Toți și-au adăugat un procent – două la produsul pe care-l vinde, în speranța că-și va acoperi golul lăsat de scumpiri. E drept că avem de-a face și cu lăcomia multora care au ceva de vândut, aceștia mizând pe faptul că omul va fi disperat să aibă ce pune pe masă. Din păcate, cascada se oprește în portofelul cetățeanului care, nici să-l calce în picioare, și nu scoate un leu mai mult decât s-au strâns după o lună de muncă.
Nici la pensia plătită de stat nu s-a adăugat vreun bănuț, de seara până a doua zi. Patronul n-o să fie dispus niciodată să-ți ofere mai mult la salariu, nici de-ai face tumbe, dar nici statul nu se grăbește să înzdrăvenească pensiile peste noapte. Iar, ajutorul de 700 de lei pentru pensionari, trebuie să admitem, este o amăgire care durează o lună, și-atât, iar „norocosul” care s-a pricopsit cu pomana de la stat va trebui să suporte, tot restul anului, războiul de la raft și gălăgia facturilor la gaze și curent.
Vorbeam, deunăzi, cu proprietarul local al unei afaceri în turism și-am rămas stupefiat când mi-a mărturisit că, dacă n-ar fi fost oamenii cu care lucrează de 28 de ani, în niciun caz n-ar fi ajuns aici. Ăsta este și principalul motiv pentru care nu doar că nu i-a concediat, când pandemia i-a pus bețe-n roate, ci le-a mai și majorat lefurile, după ce crizele au aruncat în aer societatea.
Cinste lui! Revenind la întrebarea de început, aș zice că prea multe nu sunt de făcut, decât să strângi din dinți, așa cum am făcut-o deseori, în ultimele trei decenii, și să speri că, acolo, undeva, o să vezi luminița speranței care-ți va lumina, cumva, viața. Până la urmă, totul e o energie și dacă încerci să emiți pozitiv, sunt șanse mari să primești un răspuns pe măsură. Binele atrage bine. Se știe.
