Pregătirile pentru mersul cu Uratul, în seara de Anul Nou, începeau și ele tot de pe la începutul lunii decembrie, în paralel cu cele de la Glob și Stea. Plugușorul era pentru cei mici, cu versuri menite să-i amuze pe cei care nu țineau poarta sau ușa încuiată, de genul: „Aho, aho de Anul Nou/ Că găina n-are ou/ Și cocoșul n-are gușă/Ia mai dă un leu mătușă”!
Abia când deveneai capabil să ții în brațe un instrument mai mare, care să facă gălăgie, intrai în tagma urătorilor. Întâi în grupuri de câte doi, cu Buhaiul sau cu Toba, cel puțin trei cu Capra, și de la cinci în sus, cu Jianul. Cu Mascații sau cu Ursul, mergeau flăcăii, dar și oameni în toată firea.
Obiectele muncii
Buhaiul și toba erau cele mai răspândite, dar nu și cele mai ușor de confecționat. Ucenicia o făceai începând, întâi, cu pocnitorile. Nu se găseau în comerț petarde, așa că tehnicile evoluau de la o iarnă la alta, odată cu vârsta. Cele mai simple pocnitori, de unică folosință, erau confecționate din gămălii de chibrit.
Rădeai fosforul de la 3-4 bețe, îl împachetai strâns într-un petec de staniol, și-l loveai între două pietre, cât de cât netede. Ca să fii mai eficient, îți confecționai pistol, cu mâner din lemn. Fixai în el o țeavă subțire de cupru, cât să încapă în ea un cui de 6, îndoit un centimetru de la floare, la 90 de grade. Țeava era turtită la un capăt și, ca să aibă fundul drept în interior, turnai câteva picături de plumb topit.
De cui se agăța un arc luat cu împrumut de la șeaua de la bicicletă, prins la celălalt capăt de mâner, pe post de trăgaci. Rădeai de gura țevii cel mult 3 gămălii de chibrit, le presai puțin – vărful cuiului trebuia să fie aproape bont – și armai, trăgând cuiul afară cam 2 cm. Arcul întins îl ținea frecat de peretele țevii. Depărtai mâna de ureche și strângeai de mâner și arc, făcând cuiul să lovească gămăliile de fosfor. Poc! Iar și iar.
Carbidul era periculos. Și țevile erau mai mari. Principiul? Același! Acetilena degajată printr-un mic orificiu, rezultată din contactul cu apa, se aprindea de la distanță, cu o făclie. S-a-ntâmplat că a pocnit țeava sau că i-a sărit la unul în cap? Îți țiuiau urechile câteva zile! Ăștia mai mărișori, îl foloseam să aruncăm în aer… cutii de conserve.
Biciul rămânea pocnitoarea cea mai la îndemână. O mai luai și peste căciulă cu șfichiul, până te învățai cu el. Avea 3-4 m lungime. Un mâner scurt, găurit la un capăt, de care era legată împletitura din cânepă, groasă cât mâna unui copil la bază, împletitură care se subția treptat până la șfichi. În oraș nu vedeai ca astăzi, alai de urători prin centru. Veneau câteva grupuri, bine alese, să-i sorcovească pe conducători. Baza păstrării tradițiilor era tot la țară.
„Chiele” ră și răpănoasă, ori o bate ori o lasă…
Primul meu buhai l-am confecționat dintr-un știubei pentru bătut untul, luat cu împrumut din podul grajdului nașei mele de botez. Ca un fel de plată suplimentară, la câte drumuri făcusem cu Sânzâiana la Islaz, trezind pietrele de pe drum când abia mijeau zorile. Oricum stătea degeaba, pentru că Sânzâiana, ajunsă la abator, nu a lăsat urmași. Odată rezolvată carcasa, cu fundul scos, mai rămâneau două probleme: pielea și părul. Pe atunci nu găseai neam de maidanez.
Era în vale, spre biserică, un cioban care se ocupa și cu tăbăcitul altor feluri…de piei. Am încercat eu cu o blană de iepure, întoarsă, că aveam destule. A plesnit din prima. Așa că am împrumutat de la mama 25 de lei – că-i dau înapoi din profit, după sărbători, și am cumpărat de la el una, gata găurită pe mijloc. Nu prea mirosea. Părul de cal, însă, era căutat ca iarba de leac. Cine avea cai și copii, aduna în timpul anului, de la țesălat, fir cu fir.
Trebuiau măcar 50-60, ca buhaiul să aibă rezonanță. Ferească sfântul să vadă omul urmă de foarfecă pe podoaba cabalină! Se zvonea că părul de la iapă este mult mai rezistent și elastic, pentru că urina pe el. Nu știu cum a făcut și ce a făcut verișorul meu mai mic, ca să-l iau cu mine, a venit cu ditamai șomoigul… retezat. Aveam și de rezervă. După mai multe încercări, cu pielea întinsă și părul priponit în interior de un cep de lemn, instrumentul a început să buhăie.
Eu, cu el sub braț, ancorat bine, și Viorel, cu mâinile pline de borș de putină, fericit de cum scârțâie. Mai târziu, pielea a fost înlocuită cu bucăți din sacii de nailon. Nu mai suna la fel. În sarcina mea cădea și datul din gură, și scuturatul din clopoțel: A venit „Maian”/ Bădica Traian… Am crezut mulți ani că „Mai an” era de fapt prietenul lui Traian, și-l chema Maian, ca să nu meargă singur la urat. Ci așa, cum mergeam noi, în doi!
Capra
Jucatul caprei era altă poveste. O vedeam ca pe un chin. Să stai cocârjit, să bați din călcâie, și-n același timp să tragi și de sfoară, ca să clămpăne. Ba te mai lăsai și în genunchi, când aflai că vine lupul. Și udatul pe mâini, de la coada înghețată a buhailului, nu era de ici de colo. Preferam să țin de tobă și să răgușesc, rostind urătura. Mie mi se părea cea mai ușoară treabă dintre toate, și nu înțelegeam de ce se bucurau toți că fac asta. Cu Jianul și Călușarii, doar la Căminul cultural, pe scenă. Nu erau costumații de mers prin zăpadă. Ursul nu era din blană de urs, ci din palton de monton întors. Emoția acelor vremuri nu o pot măsura în cuvinte. Ar trebui să fie și astăzi la fel.
Aho! Aho! Hooo! Oamenii mai ies în stradă, să-și spună părerea în versuri cu tâlc, nu numai la sfârșit de an. M-aș bucura ca măcar acum copii care umblă cu uratul să nu fie influențați de starea de stres a părinților, de grija lor pentru ziua de mâine. Să-i primim cu bucurie și să le dăruim ce așteaptă de la noi. Sorcova, vesela…!
