Interviu cu Alina Vasilica Neagu, actrita la Teatrul de Animatie Bacau –
…Am intârziat, mereu sunt pe ultima secunda, pe ultima suta de metri. Nu pot scapa de aceasta belea. Vorbim despre papusi, despre teatru, nu? Eu sunt un pic filozoafa, un pic actor. Bacaul este un oras mic, fata de Iasi, Cluj sau Timisoara, si copiii vin la teatru, vin in numar mare, impreuna cu parintii sau bunicii, altii, mai mari, vin singuri. Cunosc multii copii, si ei ma cunosc pe mine, deoarece unii vin de mai multe ori la teatru, chiar si la aceeasi piesa. Acestia, de fapt, sunt spectatorii adevarati, care iubesc teatrul, iubesc personajele, intra in dialog cu actorii (papusile), cunosc piesele, povestea si de multe ori spun celorlalti ce urmeaza, cum va reactiona unul dintre personaje. Este o mare bucurie pentru un actor. Copiii urca pe scena in timpul spectacolului, imi amintesc de un copil care m-a apostrofat in timpul spectacolului ca, la final, nu o sa-mi dea nicio floare, ca ma port urât cu sora mea. Am ramas blocata, de unde stie acel prichindel ca eu am o sora, nu m-am gândit ca el se refera la sora mea din piesa, jucam fata cea rea din “Fata babei si fata mosului”.
* * *
Sub aceste auspicii a debutat interviul cu Alina Vasilica Neagu, actor, mânuitor de papusi, imitator, dansator, solista de muzica populara, absolventa a doua facultati si a unui master. Joaca pe scena Teatrului de Animatie din 2010, are un salariu de cinci milioane lei net, multa ambitie, multe planuri, pe care doar timpul o impiedica sa nu le puna in practica cum isi doreste. Nu ai timp sa-i adresezi vreo intrebare, vorbeste neincetat, sare de la filozofie la arta actorului mânuitor de papusi, povesteste episoade din timpul studiilor, din activitatea de pe scenele din Iasi. A vrut sa intre in politica, a terminat Facultatea de Filozofie la Universitatea “Al.I. Cuza”, cu licenta in Stiinte politice si masterul in Filozofia artei si management cultural. Pentru a se intretine a fost secretara, colaborator la un institut de cercetare sociologica, artist amator. Printr-o intâmplare ajunge – fara stirea parintilor – studenta la Universitatea de Arte “George Enescu”, Facultatea de compozitie, muzicologie, pedagogie muzicala, teatru, Sectia Arta actorului mânuitor de papusi si marionete. Vorbeste ca si cum ar fi pe scena, gesticuleaza larg, foloseste interogatia, pune multe afirmatii sub semnul intrebarii. Are o pofta de viata debordanta, viseaza sa aiba sala ei, teatrul ei, dar nu s-ar da inapoi nici de la reprezentantii in cluburi sau pub-uri. N-are o locuinta stabila, este flotant in cladirea Teatrului, alaturi de alti actori.
* * *
– Trebuie sa facem ordine in discutia noastra, altfel nu vom reusi sa transmitem ceva cititorilor. Eu am un plan, ca si tine, trebuie sa ma tin de el. Vom mai reveni asupra a ceea ce ai spus pâna acum. “Gata, te ascult” – zice cuminte ca un scolar.
Alina, la 10 ani erai pe scena, solista, membra a Grupului “Floricica” din Sascut, format si condus de marea artista Maria Salaru…
– A fost o intâmplare (intâmplarea, norocul au jucat mereu un rol important in viata mea), dar si o provocare. In Sascut era un club al elevilor, acum nu mai exista, acasa aveam armata, tata era mecanic de locomotiva si avea nevoie de liniste pentru a se odihni, dupa 12-24 de ore de munca. Stateam cu soara mea in camera, mai faceam galagie, ne mai certam. Singura solutie era sa ma duc la club, am inceput cu pictura, apoi sculptura, insa, intr-o zi, m-a auzit cântând doamna Maria Salaru si m-a luat in Grupul “Floricica”. Pentru mine era o joaca, nu ma asteptam sa fac performanta. Mi s-a spus ca am voce, am cântat, am fost in concerte, la spectacole, la televiziune. Ce bucurie a fost pentru mine când am intrat in studiourile TVR, am vazut-o pe Marioara Murarescu, am trecut pe lânga ea, i-am atins rochia. Pentru noi, copii de 10 ani, copii de la tara, ei erau dumnezei, ii vedeam doar la televizor. Am inregistrat primul album al Grupului Floricica. Sunt amintiri pe care le port in suflet, nu le voi uita niciodata. Daca o sa am copii si nepoti o sa le cânt cântecele doamnei Maria Salaru, sunt foarte frumoase doinele, cântecele de leagan, horele. Stii ca am si acum costumul national de atunci, mai am unul de când eram solista in Ansamblul “Doina Carpatilor” din Iasi, unde am cântat câtiva ani. Era un ansamblu studentesc, eu vroiam insa teatru, dar…
– Ai terminat liceul din Sascut, clasa de Informatica si ai ajuns la Filozofie…
– A fost foarte interesant. Nu cred ca avem timp sa va povestesc totul. Ma duceam acasa la doamna Salaru (era atunci casatorita cu primarul Sascutului Ioan Rauta), vedeam politicieni, ascultam ce discutau ei acolo, faceau planuri si mi-am zis ca intru si eu in politica. Am dat la Facultatea de Filozofie, la Iasi, am luat licenta in Stiinte Politice, masterul in 2008, insa eu eram tot cu gândul la teatru. La Casa de Cultura a Studentilor era si o trupa de teatru, m-am dus acolo, erau studenti de la toate facultatile, am dat o proba cu monologul Ninei din “Pescarusul” lui Cehov, m-au primit, am parasit folclorul – nu mai aveam timp – si am ramas la teatru. Am terminat Facultatea de Filozofie, m-am inscris la master (vroiam sa prelungesc studentia) pe managemenet cultural. In timp, am jucat, am fost in turnee, imi placea. Norocul, iar norocul, a fost ca aveam o colega teatrolog, care m-a indemnat sa fac o facultate de teatru, imi spunea ca trebuie sa ma scolesc, am talent, dar nu-i deajuns. Mergeam la “National”, vedeam piese, urmaream actorii. Imi placea de Emil Coseru, era o bomba pe scena, plin de energie, electriza publicul. Am auzit apoi ca este profesor la “George Enescu” – gata clik-ul. Fara stirea parintilor am dat examen la Teatru, am intrat fara prea multe probleme, insa acolo a fost armata, nu era ca la Filozofie. Si, uite asa, dintr-o gluma, am ajuns sa fac aceasta meserie – de papusar. A fost sansa mea, norocul meu. Cum am ajuns in Bacau? Se cautau actori, a venit directoarea de la Bacau la licenta mea, a urmarit toti colegii si a spus “o vreau pe fata asta”, in timp ce eu ma vedeam somera cu doua facultati si un master. Am acceptat Bacaul, actrita mânuitor de papusi si marionete, cu acte in regula, contract de munca. Spre surprinderea mea, aici am gasit un colectiv extraordinar, primitor, binevoitor, la inceput m-au tinut ca in puf, imi faceau toate voile, insa am muncit mult, am invatat si am jucat roluri din urma, roluri noi. Cea mai mare bucurie a fost publicul, mereu sala plina, copii extraordinari, mergem in turnee, calatorim mult. Pompierul este “dusmanul” nostru: nu admite mai multi spectatori decât capacitatea salii. Aceasta este viata mea.
– Când eram copil, la hramul satului, veneau tot felul de “artisti”, insa noi, copiii, eram fascinati de Vasilache si Marioara…
– Da, Marioara si Vasilache se juca pe un text autentic, românesc, pacat ca nu il mai gasesti in arhive, este un spectacol care tine de traditia noastra. Poate, o data, am sa-l pun in scena; mi-ar placea.
– Ai jucat drama, acolo unde actorul este in prim plan, stapâneste scena, spectatorul, la papusi, ma gândesc, actorul este sacrificat in favoarea personajului, a papusii, a marionetei, de multe ori actorul nu apare decât la final, cu papusa in brate. Nu simti ca se consuma o drama, acolo, in spatele panoului?
– Este, mai ales la inceput, un complex, insa actorul papusar este – fara sa supar pe cineva – un actor complet, complex, el stie si drama si mânuire, pantonima, este dansator, are o voce educata, care poate fi folosita pentru o serie de personaje, de la Fata Babei pâna la cocos, gaina, lup sau rata. Actorul papusar trebuie sa aiba imaginatie vocala, fara ea nu poti da viata papusii, personajului, trebuie sa-ti imaginezi cum poate “vorbi” orice personaj din poveste, din piesa. Gânditi-va ca ar trebui sa jucati rolul unui nor. Care este vocea unui nor, cum vorbeste el? Dar o albinuta, un greier? Eu am invatat teatru in… teatru, alaturi de colegii mei, increderea lor a fost succesul meu. Actorul papusar este mereu supus provocarii, si ma refer acum la faptul ca, in anumite piese, un personaj, o papusa, este mânuita de doi-trei actori. Va dati seama câta munca pâna ajungi la perfectiune, astfel ca spectatorul sa nu observe, ca totul sa fie perfect. Totul este matematica, munca de laborator actoricesc, zeci de ore de repetitii, intelegere perfecta, stare emotionala echilibrata, la unison toti trei. Este munca si imaginatie.
– Revin, cum iesi din acel complex, copilul iubeste personajul…
– Este minunat sa-ti iubeasca papusa, sa strige dupa tine Domnu’ Lupu, insa totul se lamureste, se lumineaza la aplauze, la final: actorul si papusa fac reverente. De la o reprezentatie la alta nu poti schimba aproape nimic in joc, in texte, copiii te sanctioneaza, multi stiu piesa, au mai fost la spectacol, iti dirijeaza miscarile, anticipeaza, povestesc celor de lânga ei, parintilor, este extraordinara sala, spre deosebire de teatrul de drama, unde in sala nu se aude nici musca. De aici si problema noastra, pentru a acoperi “sala” ai tendinta de a vorbi tare, de multe ori jucam in sali neincalzite, chiar reci si atunci unele spectacole le inregistram, deoarece atmosfera ne pune vocile in pericol si exista riscul de a nu mai putea evolua, iar noi, la Animatie, suntem putini, o mâna de oameni si n-are cine ne inlocui.
– “Papusa” Alina, am doi nepoti, sunt obligat sa le citesc povesti, povesti clasice, cunoscute: Capra cu trei iezi, Scufita Rosie etc. I-am dus la teatru si – surpriza – povestea pe scena nu mai seamana cu ceea ce le-am citit eu. Am fost apostrofat, ironizat ca eu nu stiu povestea, adevarul era, pentru ei, pe scena. Ce se intâmpla?
– Aveti dreptate. Am auzit si eu despre o reprezentatie cu Scufita Rosie, in care eroina indragita de copii bea, fumeaza, umbla pe scena dezbracata. Uneori s-a mers prea departe. Scenaristul, regizorul trebuie sa aiba mare grija, sa tina cont de firul povestii, nu litera cu litera, insa nu poti macelari o poveste de dragul modernismului, a nonconformismului in arta. Copilul trebuie sa plece din teatru cu o stare de bine, Binele a invins! Nu?
– Fiecare actor de drama vrea sa-l joace pe Hamlet, o actrita se vede neaparat Ana Karenina, tu la ce rol visezi?
– Au, nu m-am gândit la asa ceva. Am fost distribuita in Frumoasa si Bestia, eu trebuia sa fiu Frumoasa, insa nu-mi doresc asemenea personaje, eu ma simt bine in rol negativ, nu vreau o fata cuminte, nu vreau sa fiu Scufita, oricum copiii m-ar iubi, eu vreau sa fiu rea, acele roluri ma provoaca, copilul ma tine minte, am fost rea, nu ma uraste, dar… Nu, nu am un rol preferat.
– Nu tânjesti dupa drama?
– Ba da. Sunt momente când zic ca as putea sa mai fac si altceva. Ma batea gândul sa particip la Gala Star, insa timpul nu m-a lasat. Am inteles ca de anul acesta, Gala va avea si o sectiune pentru Animatie. Ar fi foarte bine, ar fi o sansa ca si actorul papusar sa intre in concurs cu alti colegi din tara sau din strainatate. Se misca lucrurile. Este un proiect, urmeaza sa vedem in continuare cum va fi pus in aplicare. Dar eu nu stau degeaba, mai fac si altceva pe lânga teatru, trebuie sa traiesc, salariile noastre sunt extrem de mici.
– Ce mai poate face un actor papusar?
– Organizez petreceri pentru copii, unde interpretez, improvizez, dansez, cânt. Mai fac cursuri de actorie cu câtiva copii (nu spun unde), ii invat – marea mea pasiune – sa construisca papusi, apoi sa le mânuiasca. Este extraordinara satisfactia mea, dar si a copilului sa vada cum papusa facuta de el poate face minuni prin mânuire. O sa zâmbiti, dar lucrez de mai multi ani la o firma de sondaje, de cercetare sociologica. Vedeti, nimic nu-i intâmplator, am facut doar politologie, am invatat statistica, sociologia maselor. Am luat-o tot ca pe o joaca, iar acum a inceput sa-mi placa. Lucrez cu oamenii, stau de vorba cu sute de cetateni, interactionez. Cred ca de aici mi se trage debitul verbal. Mi-ar placea sa am teatrul meu, sala mea, sa joc ce vreau. As vrea sa joc intr-un pub, un prieten, patron de club, mi-a propus sa joc in pub-ul lui. Este o provocare?
– Am citit pe CV-ul tau ca ai practicat scrima…
– Am descoperit scrima in facultate, este un sport foarte frumos, nobil, este, pâna la urma o miscare scenica, ma ajuta in profesie. Din pacate am plecat din Iasi si a trebuit sa abandonez, in Bacau nu se practica acest sport, dar nu este singura mea renuntare dupa ce am venit in Bacau.
– Astazi copiii urmaresc desene animate la televizor, pe internet, au personajele lor de care nu se despart, monstri marini, cosmici, desene cu personaje venite din alta lume, inarmati cu pusti, pistoale, arme cu laser, distrug totul, este o adevarata nebunie. Care este reactia lor atunci când vin la teatru si urmaresc piese mai umane, cu personaje vii, cu eroi din povestile noastre?
– Este o realitate, insa nu-i nicio problema. Copiii sunt receptivi, adaptabili, dincolo de ce vad la televizor ei iubesc si papusile de pe scena. Nu asta este problema, problema este ca parintii sa-i indrume catre teatru, astazi la papusi, mâine la drama. Un rol foarte important il au organizatorii de spectacole, educatorii, invatatorii, parintii. Avem piese pentru toate vârstele, ma refer la vârstele copilariei.
– La tara unde mai jucati, multe camine culturale s-au desfiintat, altele sunt neprimitoare.
– Aveti dreptate, nu stiu cum s-a ajuns aici, insa mai sunt camine construite cu fonduri europene, moderne, dotate, mai jucam prin scoli, prin sali de conferinte, dar si in camine unde se organizeaza nunti, botezuri, baluri, jucam, ne costumam printre oale, vesela. Este amuzant, insa fara simtul umorului, fara dragoste pentru copii si meserie nu ai putea rezista in aceste conditii. Am observat ca sunt educatori de la tara, din localitati apropiate de oras care urca copiii intr-un autocar si ii aduc la teatru. Nu-i frumos? Ce ziceti de asta?
– Ce are actorul papusar in plus fata de cel din drama?
– Rabdare si mânuire. Va spun din experienta mea, mi-a fost foarte greu sa trec de la drama la animatie. Stiam ce sa fac in scena, in mizanscena, stiam rolurile, dar ca sa prinda viata o papusa in mâinile mele a fost ceva nou, dar si foarte greu. Sunt zeci de ore de repetitii in oglinda pentru un singur gest, pentru o miscare. Si apoi intervine acea bucurie de a juca, sa devii una cu papusa, sa o iubesti tu in primul rând. Prin jocul tau, prin mesajul personajelor modelezi copilul, il pregatesti pentru viata. Ce se intâmpla de fapt pe scena? Este lupta dintre bine si rau, iar binele invinge. Nu? Copilul iubeste, tine cu personajul pozitiv. Dar, uneori si personajul negativ sfârseste prin a deveni bun, uman. Copilul crede in ce faci tu pe scena, reactioneaza extraordinar la final, pe aplauze. Vine la tine pe scena si te iubeste, iti daruieste flori. Ce ar putea dori mai mult un actor papusar? El trebuie sa fie mereu copil, sa se joace, sa stie sa foloseasca vocea, tonul, muzica, muzica este foarte importanta intr-un spectacol de animatie. Daca nu-ti place, te retragi, nu te obliga nimeni sa fii actor papusar. Care sa fie diferenta? Niciuna, amândoi producem acelasi lucru: un act de educatie. Noi pregatim viitorul plublic pentru drama, iar ei il duc mai departe. Este uimitor. Iar fara teatru este vai de noi.
Gheorghe Baltatescu
