Istoria campaniilor noastre electorale prezidențiale are ecouri de dramă. Mulți dintre noi n-am votat pentru un președinte, ci împotriva unuia dintre candidații la președinție. Vezi cazul Corneliu Vadim Tudor, de pildă. Toți președinții postdecembriști s-au cocoțat astfel în jilțuri. Cu excepția lui Emil Constantinescu (abandon jenant în prima repriză), ceilalți președinți s-au comportat de parcă am trăi într-o republică sui-generis: prezidențial-dictatorială. Recitind ,,Toamna patriarhului” (București, Editura RAO, 1966; ediție din care vom cita), capodopera lui Gabriel García Márquez, veritabil poem despre singurătatea și agresiunea puterii, nu mi-am putut struni gândurile care mereu au alergat și către sfidătoarele apucături cotroceniste. Ușor, ușor, parcă reconstruim și noi mitologia dictatorului… Ne pândește un nou delir al puterii, ca în scriitura lui Márquez, unde și reordonarea timpului, nu numai a culiselor politice, după bunul plac al dictatorului, era o banalitate…
Ascultați și… comparați… Într-un amestec năucitor de cruzime şi instinct al puterii, dictatorul lui Márquez întreabă cât e ceasul și i se răspunde: „Cât doriți dumneavoastră”… Datele sărbătorilor erau schimbate după voia sa. Acoliții puneau ,,ceasul din turn să nu bată de douăsprezece la douăsprezece, ci la două, pentru ca viața să pară mai lungă”… În ziua-n care dictatorul împlineşte o sută de ani, acesta cugetă: „Ce repede trece timpul!” Gândul îi fuge la o prezicătoare pe care o ucisese cu mâinile sale, ca să nu dezvăluie secretul de stat care spunea că el va muri de moarte bună între o sută şi ceva şi 262 de ani. Slugarnicii îl protejau cu maximă devoțiune.
Ajunseseră până acolo, încât îi țineau ,,în taină pe copiii care scoteau numerele de la loterie de teamă ca nu cumva să povestească de ce ieșea totdeauna câștigător biletul prezidențial”, în vreme ce dictatorul, mereu câștigător, le râdea sardonic în nas supușilor mereu necâștigători, curtat de premoniții, pastișând iohannisian, de parcă se adresa doar unor fraieri de profesori: ,,Ghinion!” Pentru ca decorul palatului prezidențial să fie full de binefacerile catharsis-ului, erau puse ,,la papagalii cei mai ieftini cozi minunate de cocoși, ca să-i dea drept papagali de soi” iar găinile năpârlite erau împopoțonate ,,cu pene de curcan, ca să le vândă drept păsări ale paradisului…” Imperativul ordinelor sale sfida onirismul clasic: ,,…în maximum patruzeci și opt de ore să-l găsiți viu și să mi-l aduceți și dacă-l găsiți mort mi-l aduceți viu, și dacă nu-l găsiți mi-l aduceți…”
Mass-media are același chip, căci numai pentru dictator este tipărită ,,o ediție completă, într-un singur exemplar (ca ,,Monitorul Oficial” de urgență, cu ,,Guvernul meu”; n. n., I. F.), cu știrile care vă sunt pe plac, cu ilustrațiile pe care vreți să le vedeți.”. Există și ,,un canal particular de televiziune, ca să vadă doar el filmele retușate”. Gustul pentru ,,restabilirea ordinii” aduce aminte de ,,chemarea minerilor”. Și pentru ca tortul să aibă cireașa cea mai grozavă, s-a instituit oficial credința că ,,minciuna e mai comodă decât îndoiala, mai folositoare decât dragostea, mai trainică decât adevărul”, de parcă dictatorul márquezian s-ar fi inspirat din surse cotroceniste. Privind la mulțimea aplaudatoare, acesta îi șoptește imperativ aghiotantului pupin(etcetera): ,,Lasă-i să mă iubească”!
Între timp, vânzând până și Marea, nu doar vapoarele, ca în varianta mioritică ,,Golden Blitz”, după ce nu i-a mai rămas nimic de vândut în străinătate (,,…o ducem tot așa într-o veșnică datorie, până și izmenele de pe noi…” au devenit garant…), dictatorul își dă prea obștescul sfârșit, de moarte bună, iar în balconul prezidențial apare o vacă, una dintre cele care, de-atâta sărăcie, mânca florile pictate pe pereții palatului, iar mulțimea dezmeticită, domnilor președinți, cu scuzele de rigoare, era în sfârșit furioasă și striga: ,,Ce ţară de rahat, o vacă în balconul patriei!”
