Să fi trecut vreo 20 și ceva de ani de când… Cam atât mi-am petrecut din viață, lucrând în presă. Ba chiar, la anul, s-ar fi împlinit o sumă rotundă – 30. O viață de om, ar zice orice mucalit. Am luat-o lin, începând la radio (de departe, cei mai frumoși ani), trecând, apoi, prin televiziune și stabilindu-mă în presa scrisă. Am intrat de tânăr, în branșă, și-am ieșit cu tâmplele-argintii și cu câteva kilograme în plus. Aș zice că dator sunt distinsei colege Carmen Mihalache, cea care, pe vremea când lucram la „răposatul” Symbol RTV (din care mai târziu, s-au desprins Radio Star B și TV Canal 6), m-a îndemnat să-mi pun talentele și abilitățile mele creative în folosul „Deșteptării”. Mulțumesc, doamnă! N-am apucat s-o spun, niciodată.
Recunosc, toate cele trei etape ale carierei mi-au făcut plăcere, una mai mult decât cealaltă. E drept, nu gândisem, vreodată, că voi ajunge să fac asta, nici atunci când, elev fiind, pe vremea „odiosului”, îmi cheltuiam puținii bani de care dispuneam cumpărând ziarele vremii, în care erau înșirate „faptele mărețele ale conducătorului suprem”. Sau când mutam stânga – dreapta scala radio-ului pe lămpi, căutând un post „de-afară” cu emisiuni în limba română. Ori când confecționam acele antene stranii ce m-ar fi ajutat, credeam eu, să prind posturile străine unde viața părea a fi „mai altfel” decât cea de pe la noi, făcându-mă să uit, preț de câteva ore, de frigul din apartament, de foamea care mă înghesuia și de lipsurile de tot felul.
Nici peste ani, pe la început de democrație, când piața presei abunda în publicații, multe dintre ele, aș zice, fără valoare, tocmai pentru că arătau tot soiul de tâmpenii, agreate, din păcate, de publicul larg, needucat și prea puțin dispus să facă diferența. Au fost anii în care mass media a influențat de-a dreptul comportamentele, pe termen lung și mediu. Și a schimbat destine, iremediabil.
Admit că am făcut un pas imens, atunci când am ales să fac parte din presa scrisă a acelei vremi, prinzând un pic de meserie de la cei care căpătaseră ceva experiență în domeniu. Multe le-am învățat din mers, în efervescența anilor ´90, când subiectele curgeau ca la robinet. Important era să simți „știrea” în eveniment sau s-o faci cumva din condei, să transformi banalul într-un subiect care să atragă cititorul. Nu m-am ferit să apelez la dicționarul gros de-o palmă și ceva, așezat strategic pe-un birou din redacție, pe care unii se cam codeau să-l folosească. Cu bucurie îmi amintesc și de Silvia, de Elena, de Ancuța, puținii colegi pe care i-am văzut că nu ocoleau defel DOOM-ul, spre cinstea lor. Însă, cel mai des, l-am rugat pe distinsul profesor universitar Ioan Dănilă care, de fiecare dată, m-a luminat răbdător, când nu reușeam să rezolv vreo controversă apărută la o structură sintactică ce se grăbea să ajungă la cititor.
Au fost ani grei, complicați, perioadă căreia cei mai mulți dintre noi i-am supraviețuit decent, să zicem, jurnalismul nefiind domeniul bine plătit (cum greșit cred mulți). Cei care au ales să facă asta erau animați de plăcerea de a scrie (fără doar și poate), de a informa, de a fi primul la evenimentele care au marcat urbea. Căci jurnaliștii sunt oameni dinamici, mereu în priză, care de multe ori n-au avut familie, nici planuri de vacanță sau mai știu eu ce obiceiuri „burgheze”. Ziariștilor de-atunci le plăcea adrenalina, pregătiți fiind oricând să intre în acțiune, riscându-și sănătatea și integritatea corporală. Și eu la rându-mi, m-am betegit, servind cuvântul, ani la rând.
Lucrurile s-au schimbat (ăsta-i cursul, n-am ce face), nimic nu mai seamănă cu începuturile: nu se mai scrie la mașina de dactilografiat, nu se mai bate orașul, la pas alert sau înghesuit într-o mașină mirosind a carburant, în goana după știrea care să rupă gura târgului. Acum, treaba o face, în mare măsură, internetul – calea cea mai scurtă spre culcușul informației. Rar îi mai vezi, pe teren, pe jurnaliști, în căutarea noutăților, poate cu excepția celor din audio-vizual. Nici ziarul nu mai este mai deloc pe hârtie, înlocuit fiind de nesuferitul Web sau de aplicațiile care „tik-tok”ăie pe „net”. Iar, lumea a devenit enervant de comodă, preferă „touch-ul” în dauna hârtiei cu miros de tuș, „googălește” de zor, ajungând să se informeze, de cele mai multe ori, din surse neavizate, controversate, care nu oferă nicio garanție. Uitați-vă la harababaura alegerilor prezidențiale de-acum, din care nu știu cum vom ieși. Doar nea Vasile, vecinul de peste 80 de ani, fost instructor auto, mai caută pe la chioșcuri ziarul care l-a ținut în priză, de 35 de ani, citindu-l, din scoarță în scoarță, chiar și „decesele” ori progonza vremii. Nu-l uit nici pe geamgiul Anton, obsedat de-a dreptul să aibă zilnic ziarul pe bancul de lucru, înainte să-și înceapă ziua de lucru.
Mi-ar fi plăcut ca lumea să „înțepenească” în acei ani frumoși, de început, sau măcar să putem reveni în acea perioadă, având experiența din prezent și părțile bune de-acum, astfel încât să nu repetăm greșelile. Și să-i mai am pe-aproape pe cei dragi care-au dispărut, pe prietenii care-au plecat, pe foștii colegii care sunt, dar nu prea sunt, să mai trăiesc veselia din trecut, când parcă România nu era atât de dezbinată și de derutată. Și, lăsând deoparte dilema de-nceput „ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost”, mai am speranța că blândul şi milostivul Sfânt Nicolae pe care mâine îl prăznuim, cel care a urmat cu adevărat exemplul lui Hristos, în cuvânt şi în faptă, să vină iute în ajutorul tuturor, în special al celor care se află în necazuri.