Ar trebui, intr-o zi, sa tragem linie si sa facem o socoteala. Si sa stabilim ce am avut de câstigat, noi, cetatenii, din ceea ce s-a numit “Marea Privatizare”, adica vânzarea intreprinderilor de stat catre salariati (metoda MEBO), intreprinzatori, investitori.
Mi-a spus cineva care a prins ultimul razboi mondial ca distrugeri ca acestea pe le-am facut noi, cu mâna noastra, in anii privatizarilor nu s-au intâmplat pe toata durata conflagratiei. Poate omul este subiectiv.
Poate nu-si mai aminteste prea bine ce s-a distrus si ce nu in Al Doilea Razboi Mondial. Poate e subiectiv ca o fi vreun afurisit de comunist care nu poate sa vada binefacerile societatii capitaliste multilateral dezvoltate. Poate e rau intentionat si tradator de neam si de tara.
Poate o fi. Insa daca deschidem ochii si ne uitam in jurul nostru putem sa vedem realitatea. Nu exista oras in tara asta care sa nu aiba macar doua – trei fabrici inchise si / sau demolate. Nu exista localitate urbana in care sa nu se vada niste ruine a ceea ce a fost cândva o uzina – loc de munca pentru câteva mii de oameni.
Ni se spune ca inca e bine si sa fim multumiti ca nu avem, in România, somajul care este, de exemplu, in Spania. Asa este, nu avem somaj de 27 la suta pentru ca vreo trei milioane de români au ales sa plece la munca in strainatate si pe ei nu-i mai numaram. Pentru ca, daca i-am socoti in baza de calcul, rata somajului in România ar fi undeva la 40 de procente.
