,,Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?”
(Mihai Eminescu)
Problematica geniului a fost o vedetă a dezbaterilor încă din antichitate. Platon vorbea despre geniul lui Aristofan, al multor filosofi greci, în vreme ce Aristotel ne avertiza că ,,nu există geniu fără un dram de nebunie”. Psihologii, sociologii, psihiatrii, filosofii, eticienii au consumat fluvii de cerneală și energii pe această temă. În ,,Lumea ca voință și reprezentare” (vol. I., București, Editura Humanitas, 1995), Arthur Schopenhauer argumentează că oamenii geniali sunt prea puţini la număr ca să-şi găsească cu uşurinţă un egal şi prea diferiţi de ceilalţi ca să le poată deveni tovarăşi. Cei mai mulți dintre oameni, spune el, sunt călăuziţi de voinţă, în timp ce la genii predomină cunoaşterea. Filosoful german realizează și fericita distincție dintre talent și geniu. Pentru el, individul talentat gândeşte mai repede şi mai bine decât alţii; geniul, dimpotrivă, contemplă o altă lume, ideal diferită de a celorlalţi. Geniul contemplă mai profund lumea ce li se înfăţişează şi celorlalţi, cu deosebirea însă că aceasta se reflectă în creierul lui mai obiectiv, adică mai pur şi cu mai multă claritate.
Eminescu a trimis admirabile accente către raritatea geniului: ,,Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu”. Amar, tot el sesiza însă faptul că, într-o lume care cochetează jenant cu destrămarea morală, gloriile (numite de unii și genii…) se nasc și la ușa cafenelelor… Actualitatea dramatică a acestui gând este tulburătoare…
Zilele trecute, m-am înspăimântat. Comentatorul unui post de televiziune spunea că, în culise, Florin Cîțu a făcut o mișcare genială pentru instaurarea noului guvern. Asta după ce un analist de la un alt post de televiziune aservit zicea că Raluca Țurcan are o strategie cel puțin genială cu privire la realizarea unui nou sistem de pensii. Doamne, unde s-a culcușit atât de fericit spiritul geniului! Într-un ministru-epavă și un ministru care zilele trecute ne oferise încă o ,,perlă” istorică: ,,Cetățeni, medici, administrația, tragem cu toții la aceeași trăsură, că doar suntem în aceeași barcă”…
În lumea fotbalului nostru ca vai de mama lui geniile sunt peste tot. Pase și șuturi geniale, vorbe geniale, gesturi geniale etc. Un antrenor introduce un jucător pe teren în ultimele minute; mingea vine cu mare viteză spre noul intrat în joc. Acesta, de teama impactului, pune mâinile la ochi. Minge se lovește însă de el și ricoșează în gol. Comentatorul exultă: ,,Ce mutare genială a antrenorului!” La începutul acestei săptămâni, în cronica unui meci anost, cu zero-zero la final, jurnalistul folosește de vreo cinci ori cuvântul fantastic, evitând cu greu trimiterile către genialitate.
Când sunt citate personaje ca Gigi Becali, Ana Maria Prodan-Reghecampf sau Dumitru Dragomir, genialitatea ziselor acestora este anunțată încă din titlu. Atunci când deschid gura pentru uzul unui anumit gen de presă, starletele porno debitează, în ritmul gloanțelor unui Kalașnikov modern, vorbe evaluate ca fiind – cum altfel? – geniale. Pentru Stalin fusese inventată sintagma ,,genialissimul generalissm”. La noi sunt pe cale a fi plămădite expresii ca ,,genialissima porno”, ,,genialissimul analfabet”… Să nu uităm de excelențele lor politicienii, genialissimii noștri fără de pereche.
Îmi place ceea ce spune Vasile Chira (,,Despre geniu și alte eseuri”, București, Editura Eikon, 2019): ,,…atunci când intenționăm să vorbim despre geniu ar trebui să tăcem, așa cum ne sugerează Wittgenstein să procedăm în fața misterului, sau cel mult să vorbim în șoaptă, pentru că încercăm să pătrundem în intelectul și sufletul ființei, care vede cu ochiul infinitului”. Iar atunci când pronunțăm cuvinte precum geniu, genial etc., ar trebui să pricepem că ne aflăm în teritoriul sacru al spiritului, nu în mahalaua acestuia.
