Îl iau ca ajutor pe amicul Dostoievski, expert în disecția minciunii, în încercarea de a vă ghida prin subteranele gingașei problematicii…
De ce şi cum mint ruşii? Şi aici, ne sugerează scriitorul rus, concetăţenii săi au un specific elevat: „… în sânul clasei intelectuale, e imposibilă existenţa unui om care nu minte. Asta tocmai pentru că la noi sunt în stare să mintă chiar oamenii cu desăvârşire cinstiţi. Sunt convins că la alte naţiuni, în marea lor majoritate, mint doar ticăloşii; mint dintr-un interes practic, adică în scopuri de-a dreptul criminale.
Ei bine, la noi pot minţi absolut de pomană oamenii cei mai respectabili şi cu scopurile cele mai onorabile. La noi, cei mai mulţi mint din ospitalitate. Vor să-i producă o impresie estetică ascultătorului”. („Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 146) Spectacolul minciunii este atât de seducător, încât rusul chiar începe să creadă că minciunile sale sunt adevăruri. Asistăm la o veritabilă beţie a minciunii: „… de-abia se apucă omul să mintă, ba încă şi cu succes, că aşa de tare începe să-i placă, încât strecoară imediat anecdote printre faptele indubitabile ale propriei vieţi; şi pro-cedează astfel cu absolută bună credinţă, deoarece el însuşi crede pe de-a-ntregul în ceea ce spune; de fapt, nici nu ar fi firesc uneori să nu crezi”. (ibidem, p. 148) Minciuna devine contagioasă. Spiritul rus are o poftă cu accente pantagruelice, atunci când este curtat de ea: „Delicata reciprocitate a minciunii este aproape prima condiţie a societăţii ruse, a tuturor adunărilor, seratelor, cluburilor, societăţilor ştiinţifice şi a altor asemenea”. (ibidem, p. 148)
Adevărul a ajuns pentru rus un fel de poveste locuită de fantastic: „…la noi s-a pierdut cu totul axioma că adevărul e mai poetic decât orice pe lumea aceasta, mai ales în starea sa cea mai pură; mai mult, este chiar mai fantastic decât orice fabulaţie şi imaginaţie a nărăvitei minţi omeneşti. În Rusia, aproape întotdeauna, adevărul are un caracter complet fantastic”. (ibidem, p. 149) Uneori, atitudinea rusu-lui faţă de adevăr cochetează cu absurdul: „Adevărul stă pe masă, în faţa oamenilor, câte o sută de ani şi ei nu-l iau, ci aleargă după o născocire tocmai pentru că iau adevărul drept ceva fantastic şi utopic”. (ibidem) De ce minte rusul, în mod esenţial? Explicaţia lui Dostoievski cochetează şi cu umorul: „Este vorba despre minte, de dorinţa de a părea mai inteligent decât în realitate şi, ceea ce este semnificativ, rusul nu ţine câtuşi de puţin să pară mai inteligent decât toată lumea ori decât cineva anume; nu, el vrea doar să nu fie mai prost ca alţii ”. (ibidem, p. 150)
„Minciuna este necesară pentru adevăr. Din două minciuni puse una peste alta rezultă adevărul. Aşa să fie?”… Acesta este subtitlul unui capitol din volumul al III-lea al „Jurnalului de scriitor”. Dostoievski face trimitere la „tribunalele de la noi”, „unde oamenii se adună cu sutele”, „stau şi văd că aici, la temelie, este un fel de minciună”, din cauză că, de pildă, procurorul, „un om deosebit de inteligent şi bun la inimă […] a minţit, şi a ştiut că minte”. (op. cit., p. 206-207) Apoi, „un avocat talentat minte excelent chiar împotriva conştiinţei sale”, în vreme ce publicul este în extaz: „Ce bine […] minte omul!” Evident, cultivarea adevărului simplu, renunţarea la ideea aproape oficializată potrivit căreia „din două minciuni puse una peste alta rezultă adevărul” ar fi de dorit. Zice Dostoievski, recomandând această perspectivă şi cultivând din nou umorul: „E drept că avocaţii vor fi plătiţi cu mult mai puţin. Dar toate aceste utopii vor fi posibile doar atunci când ne vor creşte aripi şi toţi se vor transforma în îngeri. Însă atunci nu vor mai exista nici tribunale”. (ibidem, p. 2008) Seamănă cu universul juridic mioritic, nu-i așa?
Se poate salva adevărul prin minciună? Este posibilă o asemenea situaţie în literatura autentică. Minciuna are însă aici chipul himerei estetice; e o convenţie, un „complot” admis de către creator şi cititor. Exemplul lui Don Quijote este pilduitor. Pentru salvarea adevărului, eroul lui Cervantes „mai inventează un vis, care-i de două, de trei ori mai fantastic, mai grotesc şi mai ridicol decât primul, inventează sute de mii de năluci cu corpuri de moluşte, dar prin care sabia ascuţită a cavalerului poate trece mai uşor decât prin oameni”. (F.M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. al III-lea, Iași, Editura Polirom, p. 170.) Dar ruşii nu sunt personaje de roman ficţional, ci nişte fiinţe concrete pentru care satisfacţia supremă a fiinţării pare a fi acel „Eh, ce-am mai minţit!” (F.M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, p. 147) Există, totuşi, o excepţie de la regulă, deşi Dostoievski întreabă fără drept de replică „De ce la noi mint toţi, toţi până la unul?” (ibidem, p. 146), o excepţie care ar putea fundamenta temelia unui optimism profund care vizează renunţa-rea la minciună: „La femeia noastră se poate observa din ce în ce mai mult sinceritatea, perseverenţa, seriozitatea şi cinstea, căutarea adevărului şi sacrificiului […], în privinţa acestor calităţi, femeia rusă i-a fost superioară bărbatului. […] Femeia minte mai puţin, multe dintre ele nu mint deloc, însă aproape că nu există bărbaţi care nu mint. […] Femeia este mai tenace, mai răbdătoare în acţiune; este mai serioasă decât bărbatul, vrea acţiune pentru acţiunea însăşi şi nu doar ca să pară. Oare nu de aici putem într-adevăr să ne aşteptăm la un mare ajutor?” (ibidem, p. 156)
„Câteva adevăruri despre minciună”?… De vreme ce adevărul este relativ, nu credem că v-am mințit…
