Întâi au fost liderii ucraineni care au spus că acordul de la Minsk, din 2014, a fost doar un truc pentru a-i păcăli pe ruși și a câștiga timp pentru că Armata ucraineană să se refacă. Dacă mai țineți minte, imediat după lovitura de stat a Maidanului, noua Putere instalată cu sprijin occidental a decis să se răzbune pe populația pro-rusă din estul țării. Au izbucnit confruntări (celebrul incident de la Casa de Cultură din Odesa sau luptele de stradă de la Donețk de la începutul lunii mai 2014), care au determinat autoritățile de la Kiev să trimită Armata în zona. Trupele ucrainene, întărite cu voluntarii batalioanelor finanțate privat Pravîi Sektor, Aidar, Azov și așa mai departe, au fost înfrânte de milițiile din Donbass și s-a semnat celebrul acord de la Minsk care garanta o autonomie a celor două oblasti rebele în granițele Ucrainei.
Totuși, timp de opt ani, acordul de la Minsk din 2014, urmat de un Minsk II, nu a fost respectat de Kiev. Țările garante – SUA, Franța sau Germania – nu au făcut nimic pentru ca Ucraina să respecte un acord care a fost semnat, până la urmă, și de puterile occidentale. Așa s-a ajuns la criza din februarie, când Rusia a intrat cu trupe în Ucraina.
Cum spuneam, liderii de la Kiev au spus, ulterior, că au semnat acordul de la Minsk doar ca să-și „cumpere” timpul necesar pentru a-și forma o armata puternică. Ceea ce s-a și întâmplat cu sprijin occidental. Pe urmă, au venit liderii americani, germani și acum și cei francezi care spun același lucru: au semnat acordul cu intenția de a nu-l respecta, dorind doar să-i păcălească pe ruși.
Din desfășurarea ostilităților înțelegem că nici rușii nu au stat cu mâinile în san și și-au creat o rețea de lagături economice și politice care le-au permis să reziste sancțiunilor impuse de Occident.
Însă, problema principală este alta. Dincolo de ostilități, de determinarea faptului dacă acest conflict a fost sau nu provocat, dacă sunt interese ascunse, există un adevăr care a fost demonstrat: promisiunile occidentale nu mai valorează absolut nimic, chiar dacă sunt semnate și parafate la finalul unui acord.
Întregul edificiu mondial se bazează pe acest gen de acorduri. Statele pot face comerț pașnic între ele pentru că au semnat acorduri de colaborare, țările aleg să negocieze disensiunile dintre ele pentru că semnează acorduri și nu se apucă să se războiască pentru orice prostie, până la urmă, pacea lumii se bazează pe acest gen de documente care, atunci când nu mai sunt respectate, duc la dezastre.
E pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial când Occidentul recunoaște că a semnat un acord fără a avea nici cea mai mică intenție să-l respecte. Impactul unei asemenea recunoașteri va fi dezastruos pentru diplomație într-o perioada în care se conturează tot mai mult scenariul unui conflict de proporții cel puțin continentale.
