Nimic nu va mai fi, în viitor, ca înainte de pandemia de coronavirus, este sintagma pe ca o aud în fiecare zi, ca explicaţie, argument şi contra-argument în dezbateri, susţinute de sociologi, psihologi (mai ales), economişti, analişti, psihiatri, viitorologi, atunci când analizează „starea speciei”. Şi viitorul nu sună bine deloc, dacă ar fi să îl prefigurăm după actualele standarde de viaţă. Dacă privim în trecut, cu doar 100-150 de ani, vom vedea/observa imensele progrese făcute de societatea umană, numai că acum suntem nu numai observatori ci chiar subiecţi, autori şi trăitori ai numeroaselor şi dureroaselor transformări din viaţa fiecăruia şi a tuturor. Se întâmplă astăzi! Se întâmplă astăzi să lucrăm de acasă, se întâmplă astăzi ca un virus să dea peste cap o întreagă planetă, fără ca noi să putem interveni.
Se întâmplă ca un procent aberant de mare din populaţia aptă de muncă să nu fie angrenată în mişcarea sănătoasă a muncii, banilor, creaţiei şi satisfacerii, morţii nu mai au parte de trecerea DINCOLO într-o manieră decentă, sub ochii noştri nivelul procesului de învăţământ, de educaţie s-a degradat. Dar poate cel mai grav este lipsa comunicării, distanţarea socială, izolarea, estomparea şi dispariţia comunicării nonverbale, prin instituirea unei aberaţii, cum este purtarea măştii. Omul, am tot spus, este o fiinţă socială, or noi, tocmai acest adevăr îl negăm, nu mâine, ci astăzi. Dacă adăugăm la toate acestea şi teoriile conspiraţioniste, unele de-a dreptul înfricoşătoare, care îşi fac loc în mentalul colectiv, avem o privire spre „mâinele”, pe care ni-l rezervasem ca suport al speranţei şi încrederii. Cred că avem nevoie urgent de un răspuns la tragica întrebare moromeţiană: Noi unde mergem? Dacă mai mergem.
