Cu destui ani în urmă, aș spune chiar cu peste 35 dacă nu și mai mult, sub un regim politic și într-un context social despre care astăzi spunem că era împotriva libertății omului și a unui trai decent, citeam cu surprindere că vom ajunge curând să nu mai avem suficient petrol. Jale mare dacă se va întâmpla așa ceva, dar cum nimic nu este veșnic pe Terra, o asemenea viziune apocaliptică pare totuși reală.
Nebunia unui lider al unei țări care dispune de importante resurse naturale combustibile ne demonstrează, iată, cam cum ar arăta o asemenea situație.
De mii de ani, ardem liniștiți gazul, petrolul, cărbunele și lemnul. O facem pentru a ne încălzi, pentru a pregăti mâncarea, dar și pentru a fabrica tot felul de bunuri fără de care viața nu mai poate fi cum ne-o dorim. Ardem tot ce se poate arde și, astfel, constatăm că infectăm amarnic mediul în care trăim noi, oamenii, animalele de lângă noi și tot ce este viu. Adică tot ce se hrănește din mediul care înseamnă și aerul de care probabil numai Terra se bucură în Univers.
Viața în sine înseamnă ardere. Până și în cazul pârdalnicelor de calorii în plus tot despre ardere ar fi vorba dacă vrem să scăpăm de ele.
Dar, până când?
Pe această temă se trag tot mai multe semnale de alarmă și se încearcă tot felul de soluții. Unii cred că oamenii vor mai putea exista, cu tot ce este viu pe lângă ei, numai pe alte corpuri cerești, prielnice. Alții rămân mai pământeni și vin cu soluții parcă mai la îndemână. Acestea duc, însă, cam spre Epoca de piatră, adică să ne mulțumim cu tot mai puțin, numai să existăm.
În istoria omenirii, trei mari descoperiri ne-au adus la ceea ce înseamnă viața normală astăzi: descoperirea focului, a roții și a internetului. La ultimele două se pare că am mai putea renunța, dar la prima nu prea.
În Biblie se spune că dacă iubire nu e, nimic nu e! Ei, să văd eu ce facem acum: dacă foc nu mai e, ce mai e? Pentru că lemn nu prea mai putem arde, cărbune nu, petrol nu, gaz nu. Cât mai ardem gazul? – ne întrebăm de multe ori, chiar dacă nu de arderea propriu-zisă ar fi vorba. Ajungem la mâna eolienelor, a căldurii și luminii de la un soare pe ducă și el? Ajungem la mâna apei și a gravitației care o face să rotească turbinele? Sau la mâna atomilor din nucleare? ETC.
Să ne gândim mereu, deci: CÂT MAI ARDEM GAZUL?
