M-a surprins, într-o declarație a cunoscutului, celebrului și esențialului dramaturg Matei Vișniec la un post de radio bucuria sa sinceră că în Paris, acum, la vreme de pandemie și de carantină când și cărțile sunt considerate „produse neesențiale”, iar librăriile au fost închise ca măsură de siguranță sanitară, să găsească la un astfel de magazin, în ușă, o măsuță de pe care putea alege, din stradă, câte o carte. Acolo librarul a abordat o metodă inedită de a comercializa cartea, așa cum fac deseori vânzătorii de diferite produse industriale sau chiar alimentare. Comerțul stradal este chiar recomandat de specialiștii în vânzări, pentru că aține, practic, calea cumpărătorilor.
Mă număr printre cei care cred în pericolul imens al infectării cu noul coronavirus, dar parcă a interzice și comerțul direct cu cartea, pe motiv de siguranță sanitară, e prea mult (să nu spun absurd). Și piețarii au reclamat închiderea piețelor, deși supermarketurile funcționează bine-mersi. Astăzi, când despre tipărituri se vorbește cam prea mult la timpul trecut, aglomerația în librării pare acuzată într-o manieră cam gogonată.
Reacții pe acest subiect au apărut în toată lumea, dar unele autorități au revenit la măsuri mult mai juste. În Belgia, de exemplu, cărțile au fost trecute la categoria bunurilor esențiale și au fost deschise librăriile.
Unii ar putea spune că nu e nicio problemă dacă se închid librăriile, pentru că putem cumpăra cărțile pe internet. Dar în unele medii culturale, sociale, politice și economice, precum cele din Franța, Germania ori Belgia, librăriile și librarii sunt animatori ai vieții sociale și culturale, au rolul lor în viața comunităților.
În România, însă, nici instituția librarului nu există și suntem țara din Uniunea Europeană cu cele mai puține librării raportat la populație, doar 250 (în Franța, numai Parisul are 1.250!). Dacă se închid și acestea, nici nu se observă.
Să ne ferească, însă, Dumnezeu și pe noi și cărțile și de carantină și de pandemie.
