Carte cu doi vrajitori admirabili

Un vrajitor al Cuvântului, Carmen Mihalache, si un vrajitor al Penelului, Ilie Boca, se intâlnesc in paginile unei carti admirabile numita simplu, dar la nivelul esentelor: „Carte cu Ilie Boca” (Editura „Corgal Press”, 2012). Cartea este mai mult decât o suita de conversatii elevate intre cei doi intelectuali de vita nobila. Este o poveste despre radacinile fiintarii, neliniste, poezia si alchimia culorilor si despre mastile noastre, despre facere, urâtul care ucide privirea, frumosul care ne salveaza, despre un mare artist care-si numara „zilele cu pensula”. Director de revista, autoare a mai multor carti, critic de teatru, membra UNITER si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, jurnalista si eseista de mare talent/profunzime, Carmen Mihalache este si o mare admiratoare a artelor plastice. Cândva, Ion Frunzetti nota ca despre Ilie Boca „se va scrie numai cu majuscule”. Vremea aceasta a sosit de mult timp. Si Carmen Mihalache tot cu majuscule scrie. Iata ce portret admirabil lasa posteritatii: „…Ilie Boca, sub masca unei seninatati care te cucereste cu totul, e un mare bântuit de duhul artei (…) Are o memorie de-a dreptul fabuloasa, nimic nu i-a scapat din trecerea sa prin viata si totul a rodit pe urma in pânzele in care si-a revarsat preaplinul. E un bucovinean hâtru, care gusta vorbele de duh, le savureaza miezul, carnea si mustul. Si mâinile lui au o poveste a lor, un neastâmpar care-ti atrage imediat privirea. Ochiul sau simte, mâna sa vede, cum ar spune poetul. Ilie Boca este el insusi un poet, nu al cuvintelor, ci al formelor, culorilor, al spatiului. E un mare regizor al unui extraordinar, mirific spectacol plastic”.
Marturisirile Pictorului sunt emotionante. Ascultati… „Eu mi-am purtat satul in suflet oriunde am mers in aceasta lume: acolo a fost primul copac, prima casa, primii oameni.” „…Sunt flamând de a asculta lucruri mai destepte decât cele pe care le stiu.” „Atelierul meu este o arhiva sentimentala, cognitiva. Nimic nu se pierde.” „Eu vad in sinea mea, imi amintesc, imi modelez starea cu ce-as dori sa vad.” „Omul este amintirea cea mai puternica.” „Pictura e un joc serios, o placere cenzurata. O descarcare-incarcare. Eu imi numar zilele cu pensula. Totul e elastic, acord-dezacord. Astept zilele cu kilograme de culori, si ploile cu pânze, si momentul fara indoiala.” „As vrea ca opera mea sa fie o alcatuire vie, cu memorie, cu sentiment.” Provocat de Carmen Mihalache, Artistul picura in vorbele sale poezie, metafizica, doruri, nostalgii, reface istoria unei vieti, istoria operei sale, istoria unei lumi asa cum tresare ea din minunatele sale pânze. Ilie Boca, zice iar Carmen Mihalache, „utopist fermecator, are nazuinta ca frumosul sa devina un ingredient al vietii cotidiene (…) E mereu intr-o facere. Isi urmeaza inima, isi urmareste visurile, isi implineste «legenda personala»”.
Fericit, cartea cuprinde, pe lânga prezentarea expozitiilor, taberelor de creatie, distinctiilor, burselor si premiilor Pictorului, o antologie a unor texte semnate de personalitati precum Andrei Plesu, Dan Haulica, Paul Susara, Constantin Calin, Ovidiu Genaru, Dan Grigorescu, Tudor Octavian, Ion Frunzetti s.a. Vazuta si prin ochii acestora, „lumea lui Ilie Boca” ni se apropie si mai mult de suflet, ne oblojeste vânataile multor doruri si ne binecuvânteaza cu mai multa speranta. Zice Ovidiu Genaru, de pilda, despre Ilie Boca: „El nu picteaza. De douazeci si cinci de ani, de când ne cunoastem, el imi spune: cercetez. Asta si face, harul asta e si el o boala de origine divina; norocul nostru sa stam pe lânga el, sa putem spune il cunosc pe Ilie Boca, sunt cetatean cu Ilie Boca, asa cum sunt cu Bacovia”.
Ilustrata de Pictor, aceasta „carte vie, de dialog”, cum inspirat o numeste autoarea, este una de referinta bibliografica si pentru istoria artelor plastice. Lectura ei ne imbogateste minunat si cu lectia simpla a bucuriei, pentru ca, mi se pare, Ilie Boca seamana, si in „portretul” lui Carmen Mihalache, cu acel minunat personaj dostoievskian care se intreaba: „Stiti, nu inteleg cum poate cineva trece pe lânga un copac si sa nu fie fericit ca-l vede? Sa stea de vorba cu un om si sa nu fie fericit ca-l iubeste?…”