Cârlig din struna de vioara

De ani buni, când pamântul este uscat, un triciclu motorizat, pentru persoane cu probleme de locomotie, fabricat pe vremea mai umana a comunismului, ia calea spre malurile Bistritei sau Siretului.

Pe nea Vasile Sâlca il stiu majoritatea pescarilor. Are locurile lui de „parcare”, lânga apa, de unde poate arunca varga sau lanseta, si recupera mai usor pestele prins. Am pescuit acum patru ani, intr-o noapte, in apropierea lui, pe Siret.

Intr-un loc situat dupa haldele cu cenusa, de la CET. Eu la buza apei, el pe un promotoriu, la cinci metri inaltime fata de mine. A scos doi crapi frumusei, ajutat de unul din fiii care il insotea. Eu n-am prins nimic. La mijlocul lui decembrie, anul trecut, l-am gasit dând la stiuca in lacul de la Gheraiesti. Batea un vânt rece. Am stabilit sa ne intâlnim acasa la el, la caldura, pentru o poveste.

Undita din corn, struna din coaja de sânger

S-a nascut cu un an inainte de razboi, la Viforeni, Regiunea Bacau cum era atunci. La vârsta de trei ani s-a imbolnavit de poliomelita. Tata a plecat la razboi. Patru frati si o sora, ramasi cu mama, sa aiba grija de gospodarie. „Nu erau vaccinuri ca acum. Când eram mai marisor, mi-am facut o cârja din lemn. Asa mi-am petrecut copilaria. Pe la sapte-opt ani pazeam boii, vacile, tocanam la rate. Crestea mama rate, sa mearga la târg sa le vânda.

Mi-a trecut prin cap sa le pun nisip in tocatura, sa atârne mai greu la cântar. S-au betegit, de a trebuit mama sa le taie. Am mâncat carne buna atunci.

Duminica mergeam la peste. Era un pârau in vale, unde prindeam cu mâna porcusori. Mai era un iaz in sat, a lui Ciuchi. Eram prieten cu baietii lui si ma primeau si pe mine. Am invatat sa fac cârlige din coarda «Mi» de la vioara, si le dadeam si lor. Aveam undita din corn si struna din coaja de sânger. Veneam cu carasei frumosi acasa. Tata cazuse prizioner la Odesa. S-a intors aha, dupa foamete, in patruzeci si opt.

Tin minte ca tare ne-a fost greu. Mâncam mamaliga din orz cu stevie. O mai inmuiam cu putin lapte. Nu mai vazusem malai din iarna. Nu plouase de doi ani si ceva. Intram pâna la genunci in crapaturi, asa de uscat era pamântul. Când am vazut prima mamaliga, din papusoii nostri, rasturnata pe fund, galbena si cu aburi, ziceam ca-i aur, nu altceva. O mâncai goala.”

„Am vrut sa scap din glod”

Dorinta lui cea mai mare a fost sa mearga la o scoala profesionala, sa invete o meserie. Se gasea greu un loc pentru persoanele cu deficiente locomotorii. In saizeci, când incepea Colectivizarea, s-a angajat, impreuna cu un alt baiat, paznic de noapte la Cooperativa – magazinul mixt din comuna.

Ii plateau satenii. Asa a mai adunat si el un ban, sa-si cumpere imbracaminte. Abia peste doi ani si multe cereri depuse, la organele de la „Prevederi sociale” de atunci, si-a vazut visul implinit.

„Doream sa merg la scoala, sa ies din glod, de acolo. In sfârsit, in ’62 doi mi-au aprobat inscrierea la scoala profesionala din Braila. Eu as fi vrut la contabilitate, dar acolo trebuiau pile mari. Daca nu, macar la croitorie. M-au repartizat la cizmarie. Nu prea mi-a placut. Ce sa mai astept, m-am dus.

Acolo, când s-a facut careul de inceput de an, am trecut in rândul croitorilor. Incepusem sa cos, sa fac butoniere, si am ramas croitor… o saptamâna, pâna s-au lamurit ei ca trebuia sa devin cizmar.

Si am facut scoala patru ani. Am mâncat marmelada si iahnie de fasole pentru toata viata. La prânz ne mai dadeau câte o portie de scrumbie. Aia era extraordinar de buna. Am luat in primii doi ani premiul doi si, in ultimii doi, premiul intâi.

Când am terminat si am luat diploma, mi-au dat o adeverinta sa merg acasa, sa ma angajez reparator incaltaminte la Parincea. Ce opinci sa repar eu in sat? Eu vroiam la o sectie «Pirogov», la Bacau.” (Denumire data unor ateliere, dupa Nicolay Pirogov, savant rus, care a introdus incaltamintea ortopedica).

CZ-ul si pestele

Tenacitatea iarasi isi spune cuvântul. Dupa trei luni lucrate alaturi de doi cizmari batrâni, intr-un atelier micut pe Unirii, ajunge sa dea proba de lucru la Pirogovul de incaltaminte ortopedica si proteze de pe Bacovia.

Dupa iesirea la pensie din 2007, tot a mai continuat sa lucreze. Nu a uitat nici de peste. S-a casatorit in ‘70. Se inscrisese la seral. Le-a facut cunostinta gazda la care locuia. Lucrul care i-a usurat mult viata a fost motocicleta.

I-a fost aprobata cererea dar abia dupa alti doi ani de drumuri la Bucuresti si audiente, a reusit sa o cumpere.

„Pâna la CZ, mergeam la pescuit cu trenul, tot duminica. La Sascut, Galbeni. Mai mergeam si pe Bistrita Veche, in vale, când stateam pe Stadionului, unde-i construit barajul de la Insula. Acum ii stiu tainele, numai ca nu ma pot eu baga pe unde intra astialalti. Mai prind câte o stiuca, din aia marisoara, si daca nu e nimeni pe lânga mine sa ma ajute s-o scot, o scap. Daca se inteapa bine, o trag ca la macara. Am dat si la crap, la Gioseni. Asta vara am scapat unul maricel. Aveam un coleg de serviciu, Costica Batrânu. Bun pescar. A prins somn si de treizeci de kilograme. El m-a invatat sa dau la stiuca.

La inceput mi-a facut el montura pentru chitic. Dar am invatat repede. Prima stiuca de patru kilograme si ceva am luat-o la gura canalului, pe Bistrita. Atunci m-a ajutat un pescar s-o scot. Era pe inserat. Am vazut ca pleaca incet firul. Am crezut ca au dat astia drumul la baraj. Când a zvâcnit, atunci mi-am dat seama c-am intepat-o. Saptezeci si cinci de centimetri avea. Când am pus mâna pe ea… dadea niste zvâcnituri. A rupt punga in care am bagat-o. Am scos sculele si am pus-o in portbagaj. Unii vroiau sa le-o vând. Acasa, am intins-o pe doi tabureti in bucatarie. Credeam ca s-a linistit. A batut odata din coada de a sarit pe jos.

Problema vara e cu chiticul. N-am unde sa-l tiu. Moare repede la caldura. Folosesc beldita, ghibort. Asta-i mai rezistent. Dar sunt pe cale de disparitie. Daca-i mai mare ii tai creasta. Insa oricum l-ai pune, ea tot de la cap il apuca.”

Pesti pe asfalt

Il intreb despre o intâmplare mai deosebita. „Am fost pe Siret, cu doi dintre baieti, spre Traian. Sunt niste coturi acolo. Loc bun pentru caras. Este o fântâna in drum, la asfalt, de unde o iei pe un drumeag, printre lanuri, pâna la apa. Ne-am oprit intr-o bucla si am prins in doua ore, o punga de carasei frumosi. S-a-ntunecat deodata cerul spre Bacau, de-am zis ca daca nu iesim repede, acolo ramânem. A inceput sa tune si sa fulgere.

In graba am uitat punga cu peste. Pe drum ne-am dat seama. Am oprit motocicleta si baiatul mai mare a fugit s-o aduca. Când am ajuns la fântâna, s-a pornit potopul. Batea un vânt, de baietii abia puteau sa se tina de un prun, din coasta drumului. Eu am ramas in motocicleta.

Când s-a mai domolit vântul, udati bine, am vazut ca tot drumul era plin cu peste. A imprastiat furtuna tot ce era in punga. Am adunat ce-am mai gasit. La intoarcere, in Serbanesti, a trebuit sa ocolesc prin sant. Un ditamai plopul statea pravalit in mijlocul soselei.”

Imi arata cu ce scule pescuieste acum. Simt o atitudine de mândrie. Sunt de firma, trimise de unul din baieti, din Italia.

Vasile Sâlca a implinit pe douazeci si opt octombrie, saptezeci si cinci de ani. Capul unei familii numeroase – sapte copii si zece nepoti – da un frumos exemplu de perseverenta si seriozitate. Boala nu l-a oprit sa isi faca un rost in viata, sa aiba grija de familie si sa fie respectat. Nu a neglijat nici pasiunea din copilarie, pescuitul. CZ-ul a ajuns si el la a treia generatie, din piese schimbate.

Poliomelita i-a afectat in timp si celalalt picior. Dar nu se plânge. „Odata cu vârsta, parca am si depresii când vremea e urâta si trebuie sa stau in casa. Când e frumos afara… abia astept sa merg la un peste.”