Răsfoiesc ultima cartea publicată de cunoscutul critic literar Constantin Călin, intitulată autoironic „Iarăși Bacovia!”…, pentru că structura ei îmi permite acest lucru, fiind vorba despre o suită de însemnări „de genul apropourilor, digresiunilor, perifrazelor, accentelor”, după cum precizează însuși autorul. Bacoviolog (așa l-a numit, la un moment dat, criticul Paul Cernat) reputat, consacrat, Constantin Călin a scos la iveală trei monumentale dosare privind opera și viața poetului, i-a îngrijit o ediție critică de „Opere”, după care a crezut că se poate despărți de subiectul său preferat, de poet, dar nu a reușit să ia o hotărâre în acest sens. Așa că mai strânge încă note, mai consemnează câte ceva, mai face o nouă și surprinzătoare observație și fișele de lectură se strâng, ajungând acum într-o nouă carte, de glose și jurnal, care se citește ușor (pentru că e alcătuită secvențial, distribuită în fragmente), cu plăcere, cu mari delicii chiar, pentru „gourmets”, și maximă curiozitate, conținând o mulțime de lucruri mai puțin sau deloc cunoscute. Călin vede enorm și simte la fel (e un tip mai puțin obișnuit de senzitiv intelectual, ce melanj cu potențial exploziv!) rămânând însă lucid, atent la cel mai fin detaliu, pe care-l descoperă cu un rar simț detectivistic, în operațiunile sale de desfoliere, de „decojire” a textelor, pentru a scoate la iveală „miezul cel bun, esența”. Este pentru și nu contra (ca Proust) Sainte-Beuve și nu desparte opera de viața scriitorului, fiind gata să „lupte”, cu argumente forte, pentru apărarea criticii biografiste. Îl interesează, în plus, mediul și epoca în care a trăit un autor, formulând pertinente observații de natură culturală, istorică, psihologică, etică etc., totul alcătuind un tablou vivant cât se poate de interesant, de atractiv la lectură. Toate aceste cunoștințe din diferite domenii aparțin unui spirit erudit, dar nu este o erudiție uscată, livrată pe un ton superior, intimidantă, ci una forfotind de viață, și care mizează pe expresia simplă, pe naturalețe și simplitate. Am ales din volum câteva formulări memorabile prin concentrarea ideii, prin stilul aforistic (nu întâmplător, cartea îi este dedicată lui Gheorghe Grigurcu, un afin, un scriitor din aceeași familie spirituală), după cum urmează: „Literatura e plină de fraze moarte, seci, goale de orice idee și de orice emoție. Poemele lui Bacovia, chiar și atunci când vorbesc despre moarte, sunt vii, au «nervi»”.
„Bacovia a fost original fără să fi avut vreodată «fanatismul originalității», care adesea e distrugător. Cei posedați de el au ratat, fie, curând, s-au eclipsat”.
„Bacovia place pentru retorica lui interiorizată, opusă retoricii expansive. Minusul de retorică e însă tot retorică. O «retorică a suprimării», austeră”.
„Bacovia e un permanent pretext de mirare . Ce ne miră la el? Înainte de orice, rezistența. Omul fragil, diminuat, cu tare și vicii, i-a depășit în vârstă pe cei mai reușiți fizic, iar poetul crezut «oxidat», cu defecte de exprimare, i-a surclasat în preferințe pe cei considerați impecabili ca formă și agreabili în conținut”.
Constantin Călin, un publicist capabil de „varietăți critice” (așa cum exact se autocaracterizează) ne oferă prin această nouă carte (în care sunt o puzderie de sclipitoare notații, de „divagări utile” și scurtissime fermecătoare despre cele mai diverse lucruri, cât și frisonante, curajoase mărturisiri personale, dar și fulgerătoare înțepături de floretă, aparținând unui redutabil, înzestrat polemist) un reînnoit prilej de a ne apropia de Bacovia, un „poet atingător”, autentic, rezistent, o „permanență”.
