M-am ferit de filmele seriale, precum de Nenumitul. Am accesat însă, din întâmplare, pe Netflix, „Lista neagră”. După 42 de minute, am constatat că este un serial, nu doar un film obișnuit. 111 episoade. În medie, fiecare episod durează 43 de minute. În total, 4.773 de minute, adică 79,55 de ore. 3,31 de zile și nopți din viața mea…
Actorii americani James Spader, Megan Boone și Diego Klattenhoff duc povara scenariului și pe cea a interpretării. Regizor: Jon Bokenkamp. Real și ficțiune.
Reddington, un fost ofițer al Marinei SUA transformat în criminalist de excepție, se predă FBI-ului, după ce vreme de zece ani s-a sustras arestării. James Spader, actorul care-l interpretează, a primit două nominalizări la Globul de Aur. Cu o rețea de informații privată, mai puternică decât a FBI-ului, Reddington, care are sufletul lipit paternal de agenta Ken, devine nu doar informator, ci și un partener de lux al FBI.
Scenariul poate fi perceput în registrul simplu al filmului polițist, dar are și alte niveluri de abordare. Psihologia, literatura, mitologia, filosofia, știința, religia sunt sirene care atrag mereu. Căzut în capcana The Blacklist, am căutat strategii de eliberare de sub tirania dependenței, mai ales atunci când am înțeles că se filmează și pentru alte episoade.
N-am reușit, deși aveam niscaiva succese pe acest front al evadării din varii capcane. De multă vreme, de pildă, nu mai stau lipit de vizionarea partidelor de fotbal ale campionatului românesc.
Tot de ceva vreme, m-am desprins și de partizanele/ jenantele talk-show-uri ale televiziunilor noastre, devenind un om cu un timp liber mult mai uman investit. Lecturile, nota bene, au aura unei selecții riguroase. Arnold Toynbee mă trăsese de multă vreme de guler cu știuta poveste: „A fi capabil să-ţi umpli timpul liber în mod inteligent este ultimul produs al civilizaţiei”.
Din păcate, l-am ascultat cam târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată… Zilele trecute, un prieten m-a întrebat dacă nu sunt curios să aflu ce scrie în dosarul meu de la Securitate. „Nu vrei să afli cine te-a turnat?”… „Nu”, i-am răspuns.
Când am solicitat oficial o patalama de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, din care să rezulte că n-am stat la șuete ticăloase cu Securitatea, am așteptat aproape un an pentru a primi răspunsul. Telefonic, o doamnă amabilă de la CNSAS mi-a spus că există în lucru „dosare grele”, cu implicații în instanțe, așa că va trebui să mai aștept. Poate că dacă un asemenea dosar ar putea fi simplu accesat, într-o bibliotecă publică sau la Arhivele Statului, aș fi curios să-l răsfoiesc.
Apoi, i-am spus prietenului, îi cunosc pe doi dintre „turnători”, oameni pe care i-am ajutat mult în viață, dar nici măcar scârba nu mi se mai lipește de ei. Le răspund la salut, ca unor obiecte; atât. Dacă nu cumva jignesc obiectele. Ca să fiu sincer, la început, am fost curtat asiduu de sentimentul acela care-l copleșise pe Antoine Roquentin, eroul lui Jean-Paul Sartre („Greața”, București, Editura Univers, p. 39):
„Atunci m-a apucat Greaţa […]. Vedeam cum în jurul meu se învârtesc încet culorile, îmi venea să vomit”. Pe eroul sartrean nu l-a părăsit niciodată sentimentul de greață față de toate. Și-n mine mai locuiește acest sentiment, dar nu pe relația turnători. Am preferat să investesc toate resursele de greață în raport cu managementul politic ante și postdecembrist.
Ce-ar însemna un posibil interes al meu pentru un asemenea dosar în care colcăie vorbele vitriolate ale unora? O capcană. Una mult mai periculoasă decât tipul de ambuscadă The Blacklist. Ar însemna timp irosit, stres, eventuale resentimente puse la lucru, acumularea unui inevitabil capital de ură. Nu uit, nu iert, dar nici nu pot locuiesc pe baricadele răzbunării.