Un cetatean al Bacaului raspunde la un sondaj de opine, referitor la ce parere are despre evolutia lucrarilor de la Insula. Mama…! Ce nostalgie! Parca eram pe vremea când circulau bancurile difuzate la Radio Erevan. Interpelarea s-a soldat cu o contraintrebare, transata sec. „Care insula? O mai poti numi insula?” Unul din raspunsurile de nota zece ar fi fost: când apele Bistritei ii vor da roata. Ar mai fi si altele?
Pâna atunci antrenorii – scuze, antreprenorii – o pun sa faca exercitii pe uscat. Nu ca n-ar mai ploua din când in când. Sa nu uitam ca si sportivii nostri, participanti la ultima Olimpiada la probele de inot, s-au antrenat sarind de la trambulina pe… saltele. Si au mai luat si medalii. Deci se poate! Când va fi finalizata, downloadarea si upgradarea acestui efort de echipa, dintre stat si privat, cineva isi va asuma meritele si va taia panglica! Ce e drept, se lucreaza si progresele se vad. De la sfârsitul toamnei si pâna acum s-a muncit. Cât in trei ani! De opt ani au curs promisiunile. Oare de ce? Pentru ca se pierd fonduri europene?
Vin alegerile? Inginerul hidrotehnist Iordache Bucalau, din partea beneficiarului, Administratia Bazinala de Apa Siret Bacau, care supravegheaza si raspunde de evolutia lucrarilor de decolmatare, are o concluzie simpla. „Tehnologia e clara. Se lucreaza dupa proiect. Fiecare stie ce are de facut. Când sunt bani, si vin la timp, si constructorul trage mai cu inima sa se incadreze in termene. Nu-i asa ca se vede?!” Facem impreuna un tur, pentru a completa galeria de fotografii, marturie in timp a evolutiei lucrarilor. Imaginile pot vorbi de la sine. Depinde si de unghiul din care sunt facute.
„Ghita! Zâmbeste si tu!”
Esplanada, cu vedere spre podul de la Serbanesti, mult mai larga, facuta si sprijinita pe stâlpi din lemn, i-ar duce pe cei mai in vârsta cu gândul la cum era extins abatorul, peste apa. Din animalele sacrificate aproape totul era folosit. Doar cheagurile de sânge spalate si continutul intestinelor razuite pentru salamuri, deveneau hrana pentru pesti. Si ce pesti! Abatorul vechi era situat cam in dreptul podului, renovat acum, ce permite accesul pe insula. I-as spune terasa din lemn, dar are dimensiuni prea generoase.
[wonderplugin_gallery id=”564″]
Esplanada? Da! Gândita! Cu platouri situate la cote diferite de nivel, unite prin trepte lungite generos. Si se insiruie, intrerupta doar de accesul spre debarcader, pe toata partea estica, de la nord la sud, pâna spre insula mica. Cutiile de bere si mucurile de tigari ce vor fi aruncate nu cred ca vor mai hrani pestii. Debarcaderul este finalizat. Muntele de aluviuni, ridicat dupa decolmatare, se imputineaza in fiecare zi incarcat in camioanele de mare tonaj. Unul pleaca abia incarcat, altul ii ia locul, asteptând sa se elibereze calea de acces. Dirigintele de santier il striga pe excavatoristul care incarca pamântul in bena.
Ii face cu mâna. „Ghita! Zâmbeste si tu! Iti face domnu’ de la ziar poza!” Distanta dintre noi este destul de mare. Ghita sta la pozat, luând atitudinea clasica, serioasa. Reflexul multora când privesc spre obiectiv, acela de a avea o pozitie cât mai demna.
„Ploile ne dau inapoi cu o saptamâna”
Proiectul prezentat pe hârtie arata ca un mic copil fata de cum este dezvoltat in realitate. Acum nu ma mir de ce accesul persoanelor neautorizate, chiar si al presei, a fost restrictiv in zona. Aqcualand-ul a prins forma si este ingradit. Pistele pentru role amenajate. Se pun pavele. Cladirile ridicate isi arata insa doar structura de rezistenta.
Pe insula mica, amfiteatrul in aer liber are scaunele montate. Si arinul batrân isi etaleaza scorbura afumata, asteptând sa fie doar putin toaletat. Un brat i-a ramas fara frunze. Podul de legatura este terminat. Excavatiile de pe malul drept, facute la cotele din proiect, au ajuns aproape pâna la jumatatea distantei dintre insula mica si barajul, situat in dreptul sensului giratoriu ce duce spre Izvoare. Seful punctului de lucru, din partea constructorului, inginerul Dan Maftei, este tocmai in mijlocul albiei abia excavate.
Sunt probleme. Ne face cu mâna dupa ce este apelat prin telefon, si semn sa-l asteptam putin. Profit de timp si mai fac fotografii din partea dinspre sud, cu ideea de a le uni intr-o panorama. Cam din locul unde era altadata acel tobogan din beton. Nimic nu mai seamana cu ce stiam. Ajung la timp, exact când inginerul, aflat cam la a doua tinerete, urca malul abrupt, ocazie sa-i intindem, in tandem, o mâna de ajutor. Se vede ca-i santierist cu experienta. Are zâmbetul la el si glumele de complezenta. „Merge! De la binisor spre bine. Cred ca ne apropiem de ce ne-am propus.
Au inceput sa apara capcane inspre firul Bistritei. Sunt pungi de argila, namol, când facem drumurile de acces. Nu ai de unde sa le stii dinainte. Nici proiectantul nu avea cum sa le prevada. Asta presupune timp pierdut si costuri suplimentare. Trebuie sa le umpli cu balastru, sa le tasezi, altfel camioanele care vin sa preia ce s-a excavat, sa care la groapa de gunoi a orasului, când sunt incarcate… se scufunda. Avem trei excavatoare, il aducem si pe al patrulea. Este in baza, pentru o mica reparatie. Marim ritmul. Pentru un randament optim, fiecare este deservit de sase camioane, sa fie flux continuu.
Acum decolmatam pâna in firul Bistritei, urmând ca in timp, sa ne consolidam accesul spre malul stâng. Ce ne incurca este vremea. Ploile care se anunta ne dau cu o saptamâna inapoi.” Discutia avea loc luni, dupa ora prânzului, pe o vreme insorita. Prognoza meteo este vitala pentru cei care lucreaza in astfel de mediu. Miercuri, dupa doua zile de cod galben, pe ploaie, cam la aceasi ora, am trecut sa vad. Cele doua excavatoare dinspre sud erau grupate in mijlocul canalului, pe teren sigur. Si o masina de asistenta tehnica. Oamenii erau acolo.
Profitau de ragaz pentru a se ingriji de utilajele care le asigura pâinea. Detalii despre proiect, costuri, am scris in pagina publicata asta toamna. Nu prea sunt impresionabil dar marturisesc ca mi-a placut ce-am vazut. Devoalez doar putin in imagini, cu dorinta de a-i lasa bacauanului bucuria de a vedea proiectul finalizat.
