Când plânge în noi Oftatul Pământului

După absolvirea clasei a V-a, am fost în prima și ultima mea tabără de odihnă, ca elev, la Valea Uzului. Acolo am vizitat un cimitir care m-a emoționat. O profesoară vorbea despre eroi români și eroi inamici. Mărturisesc faptul că n-am priceput ce-i cu „eroii inamici”. Peste ani, gestionând activitatea unei comisii a examenului de Capacitate din zona Oituz, am fost cazat în internatul (aflat în conservare) al școlii din Poiana Sărată. Într-o seară, directorul școlii m-a invitat la dumnealui acasă, pentru a urmări meciul de fotbal România-Ungaria, decisiv pentru o calificare europeană.

Eram mulți privitori la meci. Emoțiile, de nedescris. A înscris Hagi, 1-0. Toți cei din jurul meu plângeau. Plângeau liniștit; nu urau. Eram oarecum mirat. Unul dintre telespectatori mi-a explicat reacția acestora: „N-ai cum să înțelegi. Plânge în noi Oftatul Pământului. De-ai ști câte grozăvii au fost în acest sat, câtă cruzime…” Plângea istoria în acești oameni… A doua zi, în fața Bisericii Neamului din Poiana Sărată am văzut două morminte alăturate. Unul era al eroului român lt. Nicolae Macarie, „primul ostaș rănit şi mort, când s-a trecut graniţa la Poiana Sărată, în noaptea de 14/15 august 1916, în Războiul pentru Întregirea Neamului”, în celălalt odihnea „un erou inamic necunoscut”.

Pe ambele morminte, grozav îngrijite, erau flori superbe. Mărturisesc faptul că nici atunci, la maturitate, nu prea am priceput cum poate fi denumit un agresor „erou”. Am priceput, în schimb, faptul că în genele spiritului nostru național Toleranța locuiește ca virtute umană rară. Prin generozitatea deosebită a preotului paroh al Bisericii Ortodoxe Poiana Sărată, Sinel Lăzărel, și a ing. Ciprian Hugianu, am primit în ultimul timp informații foarte importante despre Cimitirul Internațional al Eroilor de la Valea Uzului, dar și despre cele două morminte amintite, din Poiana Sărată. Reamenajate cu suflet, mormintele din Poiana Sărată stau și acum acolo, ca mărturie a Toleranței, a respectului pentru ființa umană. A fost identificat și „eroul inamic necunoscut”. Este stegarul Strauss. Un premiu Nobel pentru Toleranță acordat locuitorilor din Poiana Sărată n-ar mira pe nimeni…

Ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp la Cimitirul Internațional al Eroilor de la Valea Uzului depășește orice limită a lipsei de respect față de OM. Un „grup de inițiativă maghiar” (conform site-ului Erdely.ma) a acoperit cu saci de gunoi, de culoare neagră, legați cu scotch, crucile eroilor români. Prietenii mei maghiari, din țară și străinătate, mi-au mărturisit că au fost și ei siderați de acest gest reprobabil chiar și pentru locuitorii peșterilor. Alimentat de interese politice tribale, gestul a intrat în istoria internațională a faptelor eșuate în Rușine și Intoleranță.

Îi invit pe cei din numitul „grup de inițiativă maghiar”, dar și pe politicienii care orchestrează din umbră asemenea gesturi reprobabile, să se reculeagă creștinește în fața celor două morminte din curtea Bisericii Ortodoxe Poiana Sărată, pentru a pricepe că Toleranței trebuie să i se răspundă măcar cu onoruri tăcute ale bunului simț. Valeriu Victor Szilvassy, un român de etnie maghiară, căruia îi sunt neștiut prieten, a rezumat magistral/ public dezaprobarea față de „grupul maghiar de inițiativă”, solicitându-le politicienilor să nu mai dea apă la moară extremiştilor: „Lăsaţi-mă să mă plimb liniştit pe stradă fără să strige lumea după mine «bozgor împuţit» sau mai ştiu eu ce epitete care, zic eu, că nu mă caracterizează, dar care sunt rezultatul politicilor abuzive şi excesive ale…” Ale unor politicieni…

Îi mai invit pe oameni precum preotul paroh Sinel Lăzărel și ing. Ciprian Hugianu, pe alții care cunosc istoria netrucată a locului, să scrie, împreună cu românii de etnie maghiară din zonă (non-politicieni), O ISTORIE LOCALĂ A TOLERANȚEI. Toleranța nu este doar terapia pentru o conviețuire firească. Este, dacă-l ascultăm și pe Mahatma Gandhi, „celălalt nume al libertăţii”. Să nu uit: istoriile adevărate nu sunt scrise de către istorici și politicieni, ci de către oamenii care percep cu bun simț Oftatul cel Greu al Pământului.