În familia Rofel, lemnul are rolul principal. Se lasă tăiat, sculptat, șlefuit, căpătând alte forme, diferite de ce Mama Natură l-a făcut să fie. Folosit pentru foc, arcuri, catapulte, a devenit acoperiș, mobilier, artă. De neimaginat ce poate face o mână dibace și o daltă, dintr-un trunchi de copac.
Aripi născute din rădăcini
În apropiere de târgul de mașini din Șerbănești, cine privește peste gard în curtea casei lui Anton Rofel, la nr. 8, vede un vultur mare, sculptat în lemn. Inițial și-a avut locul pe acoperiș. Dar cum anvergura și aerodinamica aripilor tindea să-l smulgă și să plece cu el, când vântul bătea mai puternic, și-a găsit un loc în curte. În apropierea modestului atelier de tâmplărie, dotat de-a lungul anilor cu uneltele necesare unui bun meseriaș.
„Anton Rofel s-a născut pe 12 martie, 1952. Să nu mă întrebați de zodie, că nu le am cu astea. Când mă uit la televizor, dau mai departe, pe alt canal. M-a adus mama pe lume la Horgești. În 1964 am venit în Bacău. A făcut tata aici o cameră, unde am stat prima dată. Era bucătărie, dormitor… Intram în clasa a VII-a când ne-am mutat. Am făcut și clasa a VIII-a aici, în Șerbănești. După aia am mers la Școala de Meserii. Trei ani. Față în față cu Liceul Alecsandri. Atelierele unde am făcut primul an de practică erau lângă Autogară. N-a mai rămas nimic acum. Meserie am învățat la Moldova. Doi ani. Fabrica de la Gherăiești. Am terminat școala în 1971. M-au angajat acolo încă 3 ani, pentru că aveam semnat contract cu ei. Am făcut cursuri de sculptură. S-a ivit o oportunitate, și în 1975 am plecat la URA. Aerostar cum îi spune acum. Acolo m-au luat ca necalificat. A trebuit să fac alte cursuri, pentru aviație. Se câștiga bine. Erau 60 de tâmplari angajați. Nu mi-am schimbat meseria. Am luat mătura în mână, dar maistrul nu m-a lăsat. M-a dus în atelier și mi-a dat de treabă. Într-o cameră separată, unde am mai avut un coleg, bun meseriaș. A văzut ce știu să fac. Sculptam, pirogravam. Lucram ce îmi dădea el să fac. Și am făcut numai ciubucuri. Pentru șefi, pentru cei de la Partid. Truse de cuțite, statuete, rame pentru tablouri, vulturi… N-aveam timp la câte comenzi erau. Stăteam și peste program. Mă mai recompensau cu o primă, dar să nu spun la nimeni. La URA se făceau de toate. Era zona cu cea mai mare ciubucăreală din oraș”.
S-a căsătorit în 1977, după cutremur. Doi băieți, nepoți, nepoată. În februarie 1987 a prins o altă oportunitate și a plecat în Libia, aproape 3 ani. Detașat pe un șantier. Șase luni a durat până a obținut aprobarea. Se construia în zonă la greu. Mulți meseriași români au câștigat o pâine bună, primind și salariul acasă. Condițiile erau însă grele, nefiind obișnuiți cu temperaturile de acolo.
„Am venit cu ceva bănișori acasă. După ce a picat Ceaușescu, am plecat de două ori la turci. La vopsit pielicele de oaie, ars cărămizi. Nu era bine. Așa m-am hotărât să fac aici atelier de tămplărie, ajutat și de cumnații mei. Lucram în serie. Uși, ferestre. Aveam comenzi. După 12-14 ore de muncă zilnic, medicul mi-a spus să mă uit și în buletin, când m-am înbolnăvit cu spatele. Am ieșit la pensie. Pensia e mică. Acum de ce să mă plâng? Câte dări am dat la Stat, atâta îmi dă statul și mie, după 40 de ani și jumătate de vechime.” Pasiunea pentru sculptură a rămas.
„Am predat ștafeta!”
Narcis Rofel, mezinul familiei, 37 de ani, a preluat-o! Așchia nu sare departe de trunchi! A urmat 3 ani cursurile Școlii Populare de Artă, secția Sculptură, unde l-a avut profesor pe Puiu Dabija. Meseria a furat-o la început de la tata.
„De la el mi-a intrat în sânge pasiunea asta pentru lemn. Am lucrat aici, în atelier, ca angajat. După un timp am vrut și altceva. Tânăr, am avut și câteva escapade. M-am angajat la Diana Forest, cam 6 luni. Numai că am nimerit prost momentul. Fabrica se ducea la vale, după ce niște austrieci care au stat acolo, vreo săptămână, le-au furat toate modelele, după ce au zis ca investesc. Am plecat în Grecia, la un unchi, încă o jumătate de an. La cules de portocale și măsline. Cât a ținut sezonul. Apoi în Austria, la cules de mere Dar a fost crâncenă treaba. Nu erau serioși. Am reușit să fug după 2 săptămâni. Am livrat și pizza cu mașinuțile alea coreene. Era obositor. M-am întors acasă. Am mai lucrat 2 ani în atelier. Se cam stricaseră treburile. M-am angajat ca vopsitor la o fabrică. Aveam câteva cunoștințe de vopsit, băițuit, lăcuit, de aici. În 2008, fratele meu mai mare m-a chemat în Italia. Lucra tot în tâmplărie, de mai mulți ani. Acolo m-am regăsit. A fost mai greu cu limba la început. A venit și la ei criza. M-am întors în țară în 2013. Aveam în plan să facem lângă atelier o vopsitorie, cu cameră de uscare. M-am apucat de confecționat mobilier. Am investit în utilaje, angajați. Dar angajații nu se țineau de treabă. Umblam să prind contracte. Cine-i supraveghea? Nu mai dormeam noaptea. Stăteam cu frică, dacă nu-mi iese produsul cum trebuie. Am zis: gata! Stop! I-am dat pe toți afară. Și am continuat numai cu Ioana, acum soția mea. Oricum era angajată, dar pentru documente, să țină actele.”
Povestea vulturului
„Am făcut 46 de vulturi mici, statuiete, să fie dați cadou, povestește Anton Rofel. Mi-am promis că atunci când o să fac unul pentru mine, o să fie cât casa. A durat ceva. În 2007 am reușit. Am ridicat vulturul meu, sus pe acoperiș. Spre iarnă l-am dat jos. Când bătea vântul tare și scutura casa din temelii, ziceam că vrea să zboare cu el. Între timp, s-a dus vestea prin târg, a venit la mine, de la o firmă româno- olandeză, un bărbat însoțit de o femeie care vorbea românește. Că-mi dă 15.000 de dolari pe el, dacă îl vând. Eu nu! Că îl am la inimă. Că l-am pus acolo pentru mine. Cum să-l dau jos? El stătea mai în spate. Îi explică doamna aceea, ce și cum. Vă dăm 20.000! Nu pot, nu v-am spus? E făcut pentru sufletul meu. S-a dus iar, au vorbit între ei… au mai pus 5.000! N-am vrut! Vorba-i vorbă! S-a întors spre el și a dat din cap, semn că nu. Îl văd și acum cum a făcut: un fel de hăăă! A dat din mâini, gest pe care mai târziu l-am înțeles, s-a întors cu spatele și s-a dus! Ehee! Dă-i Doamne mintea românului cea de pe urmă! Câți bani am pierdut. Îmi cumpăram o casă cu banii ăia. Acum l-am scos pe internet. Am mai scăzut din preț!”
Narcis Rofel s-a căsătorit cu Ioana, au un băiețel, Cezar, de un an și jumătate. Ea face proiectare pe calculator, pentru mobilierul luat la comandă. Îl mai ajută și la finisaje. Mai dă și tata o mână de ajutor, la nevoie. Anul acesta au avut comenzi. Stând oamenii mai mult pe acasă, au mai schimbat câte ceva. Fac treabă de calitate de ani buni, și au împreună de câștigat. În familie. Reclama lucrului bine făcut se transmite, de la om la om. Ca și pandemia.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
