După mulți ani de activitate în presă, am ajuns să am un respect deosebit pentru drepturile și libertățile cetățenești. Poate că sună grav sau ciudat, dar pentru unii, aceste drepturi vin la pachet cu telefonul mobil și permisul de conducere. Problemele sunt două: nu toți oamenii s-au născut cu aceste drepturi, și, doi, acestea se pot pierde foarte ușor.
În trecut, fiecare încercare de a suprima drepturile cetățenilor genera un val de revolte. În ultimii ani, însă, cetățenii au devenit excesiv de permisivi în fața confiscării libertăților lor de către autorități. Un exemplu clar al acestei tendințe a început să se contureze prin 2013-2014.
Pungești: Simbolul pierderii libertăților
Deși Pungeștiul nu se află în județul Bacău, am fost acolo și am scris despre ceea ce se întâmpla. Iar ceea ce se întâmpla nu era neapărat ceea ce se vedea la televizor. Problema nu era că veniseră unii să caute gaze și că sătenii, incitați sau nu, se opuneau temându-se că le vor fi contaminate sursele de apă. Problema reală era că Guvernul suspendase, prin HG, aplicarea Constituției pe teritoriul unei comune. Și românii nu s-au revoltat.
Pungeștiul fusese efectiv „exmatriculat” din România și transpus într-o realitate dură, amintind de America Latină a anilor ’70. Adunările de mai mult de trei oameni erau interzise și forțele de ordine interziceau localnicilor să mai iasă din case, noaptea, chiar și pentru a merge la toaletă. Cine nu era din localitate nu avea voie să intre, iar pe ulițe patrulau oameni înarmați. Totul pentru că o companie americană voia să foreze pentru gaze de șist. Drepturile și libertățile cetățenești fuseseră suspendate, iar cetățenii români nu aveau nicio problemă cu asta.
Extinderea fenomenului
Câțiva ani mai târziu, fenomenul s-a extins la nivelul întregii țări. Milioane de români au fost forțați să stea în case, interzicându-li-se să iasă pe stradă. Unii au fost prinși la un grătar și bătuți de autorități; au fost oameni împușcați pentru că nu s-au oprit când au fost somați. Pe urmă, cetățenii au fost împărțiți, după legile apartheidului, în două categorii: cu drepturi și fără drepturi. Cei care se injectaseră aveau voie să meargă pe stradă, să intre în restaurante, pe stadioane, la concerte. Cei fără drepturi nu aveau voie. Mai mult, cei din prima categorie erau constant asmuțiți împotriva celorlalți, care erau arătați cu degetul de autorități ca fiind vinovați de transmiterea unui virus, deși cifrele începeau să contrazică teza oficială.
Autoritățile publice înnebuniseră. Unele nu mai pridideau cu dosarele și amenzile, impunând sancțiuni disproporționate pentru orice abatere minoră. Fiecare mică încălcare a regulilor devenea un pretext pentru o amenda usturătoare, iar cetățenii erau prinși într-un cerc vicios de penalizări și restricții. Oamenii erau sancționați nu doar pentru violări evidente ale reglementărilor, ci și pentru interpretări exagerate ale legii, creând un climat de frică și nesiguranță.
Pe de altă parte, autoritățile sanitare deveniseră practic stat în stat. Se izolaseră complet de orice formă de control sau responsabilitate democratică. În loc să colaboreze cu presa, reprezentanții acestor instituții refuzau să răspundă întrebărilor și evitau cu desăvârșire contactul cu jurnaliștii. Această lipsă de responsabilitate și transparență a generat un sentiment de impunitate în rândul funcționarilor publici, care acționau ca și cum ar fi fost deasupra legii.
România suspendase oficial mai multe paragrafe din Constituție și o țară întreagă a acceptat în tăcere această mutilare a drepturilor și libertăților cetățenești. În mod surprinzător și alarmant, nu a existat o reacție puternică din partea societății civile, a presei sau a politicienilor din opoziție. Oamenii păreau să accepte restricțiile impuse de autorități fără să-și pună întrebări sau să manifeste nemulțumiri, ca și cum acest sacrificiu al libertăților fundamentale ar fi fost un preț inevitabil de plătit pentru siguranță și ordine. Într-o perioadă în care vocile critice ar fi trebuit să fie mai vocale ca niciodată, acestea au fost fie reduse la tăcere, fie ignorate complet.
Această acceptare în tăcere a fost alimentată de o campanie intensă de propagandă și de frică, prin care autoritățile au justificat măsurile drastice ca fiind necesare pentru protecția națională și bunăstarea publică. Mass-media controlată de stat a contribuit la consolidarea narațiunii oficiale, minimalizând importanța drepturilor și libertăților cetățenești și accentuând pericolele exagerate care justificau măsurile represive.
Unde am fost noi?
Am fost acolo unde trebuia să fim: în prima linie. Am scris, am adus argumente, ne-am luptat cu cenzura, o cenzură mai subtilă pentru că nu era impusă direct de autorități, ci de rețelele sociale care dobândiseră o putere exagerată. Platformele digitale, care inițial promiteau libertate de exprimare și acces la informație, au devenit bastioane ale controlului și ale manipulării, eliminând conținutul care nu corespundea narațiunii dominante. Am fost penalizați pentru asta, înjurați. Postările noastre erau șterse sau limitate în vizibilitate, iar conturile noastre erau suspendate.
Ni s-a spus că punem în pericol viețile oamenilor, că răspândim informații false și că subminăm eforturile colective de a gestiona criza. Cu toate acestea, am continuat să luptăm, convinși că adevărul trebuie spus și că libertatea de exprimare este esențială pentru o societate sănătoasă. Am fost acuzați de răspândirea panicii, de dezinformare și de lipsă de responsabilitate. Dar timpul a demonstrat că pericolul venea din cealaltă parte: din partea celor care au încercat să suprime discuțiile și să controleze narațiunea. Prea multe dintre avertismentele noastre s-au dovedit justificate iar informațiile pe care le prezentam, deși neconvenabile pentru unii, erau fundamentate și necesare.
Am fost martorii unei bătălii intense, pentru controlul informației. Am văzut cum puterea s-a mutat din mâinile guvernelor către corporațiile tehnologice, care au devenit arbitri ai adevărului și ai discursului public. În acest context, am fost în prima linie, nu doar ca jurnaliști, ci ca apărători ai unei libertăți fundamentale. Am rezistat presiunilor și ne-am menținut integritatea, chiar și atunci când aceasta a însemnat să fim penalizați și marginalizați.
Această experiență ne-a întărit convingerea că adevărul și libertatea nu sunt negociabile. Am învățat că, indiferent de dificultăți, este datoria noastră să fim vigilenți, să informăm corect și să apărăm drepturile cetățenilor. Și, deși am fost injurați și criticați, am rămas fermi pe poziții, pentru că știm că istoria va arăta cine a avut dreptate și cine a fost de partea corectă a adevărului.
