În ultimele decenii, datoria externă a României a devenit o problemă majoră, care a influențat politica, economia și viitorul țării. Însă, dacă ne uităm înapoi în istorie, observăm că acest fenomen nu este nou și nu este în întregime rezultatul deciziilor interne. În realitate, datoria României a fost adesea impusă din exterior, iar deciziile politicienilor români de a se împrumuta nu au fost întotdeauna în interesul național, ci, uneori, în interesul marilor puteri sau pentru favoruri personale.
Nu cred ca sunt multe persoane care sa creada ca imensa datorie a Romaniei din acest moment a fost creata doar de romani. S-avem pardon, dar inca din momentul in care primul guvern post-decembrist a anulat decretul lui Ceausescu prin care se interzicea apelarea la imprumuturi externe, a fost clar ca initiativa vine din exterior.
Această decizie a marcat o schimbare fundamentală în politica economică a României și a deschis calea către o nouă dependență financiară. Ceaușescu a plătit cu eforturi mari datoria externă a României, sacrificând bunăstarea populației, tocmai pentru a preveni controlul exercitat de creditorii internaționali asupra țării.
Totuși, după 1990, România a revenit rapid la împrumuturi externe, iar acest lucru poate fi văzut ca o cedare de suveranitate economică. Inițiativa nu a venit doar din interior, ci a fost, în mare parte, influențată de marile puteri economice ale Occidentului, care au impus condiții de finanțare avantajoase pentru ele, dar dezavantajoase pentru România pe termen lung.
De-a lungul istoriei, țara a fost prinsă în diverse capcane financiare impuse de puteri externe. Un exemplu clar este cel al împrumuturilor contractate de guvernul comunist pentru a finanța industrializarea. Aceste împrumuturi au fost folosite de Occident nu doar ca o modalitate de a controla economia României, ci și ca o armă economico-politică ce urmărea o intervenție sovietică în România. Prin impunerea unor condiții politice, se încerca forțarea României să adopte măsuri economice în discordanță cu ideologia impusă de sovietici.
Acest tipar de dependență economică externă poate fi urmărit și mai devreme în istoria României. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România a fost prinsă în capcana exporturilor de cereale, folosite pentru a compensa împrumuturile acordate de Anglia și Franța pentru modernizare și înarmare. În loc să devină un stat autonom, România a devenit dependentă de marile puteri europene, fiind forțată să sacrifice resursele sale naturale pentru a acoperi datoriile.
Această situație se regăsește și în epoca medievală, când voievozii români erau adesea obligați să se împrumute pentru a-și cumpăra tronul de la Stambul. Turcii, tot mai lacomi, scurtau domniile pentru a putea cere noi taxe de la noii domnitori. Datoriile neplătite ale voievozilor maziliți erau transferate asupra succesorilor, ceea ce a dus la prima reacție la adresa creditorilor când Mihai Viteazul a decis să-i taie, neputându-le achita ratele scadente.
O măsură care a mai fost repetată de Gașpar Graziani în Moldova și de Mihnea, fiu al lui Radu Mihnea, în Valahia.
În contextul actual, România pare să se îndrepte rapid spre un default economic, pe măsură ce împrumuturile guvernamentale sunt folosite pentru a plăti dobânzile și ratele la creditele anterioare, nu pentru a stimula dezvoltarea economică. Este o situație periculoasă, care reflectă exact aceleași greșeli pe care le-a făcut țara în trecut. Cât timp România va continua să îndeplinească cerințele creditorilor externi, va putea supraviețui, dar aceasta este o soluție temporară. Dacă, la un moment dat, România nu va mai putea sau nu va mai vrea să respecte aceste condiții, va fi pusă într-o poziție vulnerabilă, iar craca pe care stă va fi tăiată.
Datoria externă a României a fost rareori rezultatul unor decizii pur interne. De-a lungul timpului, aceste împrumuturi au fost adesea impuse sau condiționate din exterior, iar politicienii care le-au contractat au făcut-o mai degrabă pentru a obține favoruri de la puterile străine decât pentru binele național.
Dacă într-o instituție publică sau într-o firmă un funcționar ar primi beneficii necuvenite pentru a îndatora compania la o bancă, s-ar lăsa cu condamnări grele atât pentru funcționarul mituit, cât și pentru creditorii mituitori.
Viitorul este incert, dar este probabil că va veni un moment în care România va fi obligată să „taie nodul gordian” al datoriilor sale externe. Fie că aceasta va însemna un default economic, fie că va implica o schimbare radicală a politicilor economice, un lucru este clar: România nu poate continua să se îndatoreze la infinit. Până atunci, însă, țara va continua să fie prinsă în această spirală a împrumuturilor, aflată la mila marilor puteri economice. Și, în aceăsi timp, să execute ordinele venite de la creditori.
