În viața atât de trepidantă a acestor zile, abia mai observăm semnele care arată o prețuire deosebită pentru personalitățile ce au contribuit la formarea a generații de cadre didactice. La rândul lor, acestea au ridicat ”vlăstarele vieții”, urmărindu-le pașii de la grădiniță și până în băncile amfiteatrelor din învățământul liceal și universitar.
Astfel, în acest început de septembrie, foști elevi ai Liceului Pedagogic Bacău au mers la mormântul celui care a fost un adevărat model de dăruire, profesorul Vasile Totolea, unde s-au recules, fiind săvârșit și un parastas.
Participant la acest eveniment învățătorul pensionar Gheorghe (Geo ) Cristea din Drăgugești (com. Helegiu), ne-a declarat:”Ne-am deplasat printre crucile răsfirate în vârful picioarelor și cu pași tăcuți, ca să nu tulburăm liniștea celor care odihnesc acolo… Când am ajuns în dreptul mormântului său emoțiile noastre au crescut și mai mult iar harul și binecuvântarea sa se revărsau peste noi și înmiresma cu bunătate totul în jur, evocând duios universul trecutului nostru.
Nu știu de ce dar parcă ilustrul nostru profesor se află într-un raport divin de tandrețe cu Dumnezeu, el fiind un etalon didactic, un profesor model. Am aprins unul de la celălalt câte o lumânare și am privit muți cum acestea ardeau pentru el fără zgomot. Așa era și smeritul nostru pedagog – a ars mereu pentru alții, pentru binele nostru și al învățământului românesc, pentru că acolo i-a fost destinul său!”
Învățătorul Geo Cristea ne-a declarat că acest moment de mare prețuire a fost urmat de o vizită la Liceul Pedagogic din Bacău… ”Pășind în curtea liceului dintr-o dată s-au aprins amintirile pe cupola sufletului meu iar chipul blând al profesorului Vasile Totolea veghea parcă deasupra noastră…”, a menționat învățătorul Geo Cristea mărturisind:” Ca prin farmec, curtea liceului s-a umplut cu foștii mei colegi dar și cu profesorii de altădată! Am trăit o poveste atemporală a frumuseții legendare a tinereții în care granițele dintre vis și realitate au dispărut…
Două lacrimi mari au izvorât din ochii timpului, s-au rostogolit pe obrazul său și au căzut pe un strat de flori… Am privit cu toții spre cer și l- am văzut din nou pe reperul nostru, în străfundurile albastre de unde ne-a determinat să trecem prin amărăciunea scurgerii timpului atât de repede. Spiritul său luminos, plin de blândețe, de simplitate, dăruire, finețe pedagogică și umor plăcut a deșteptat în noi întregul fond de sentimente, pe care le exprimăm acum prin cuvinte și emoții…
El este în acel spațiu sacru de la liceu, care adăpostește toate amintirile scumpe, acolo unde s-au clădit speranțele noastre! Aceasta a fost ultima «lecție de suflet» pe care ne-a predat-o iubitul nostru profesor! Dacă totul în lumea aceasta s-ar contopi în iubire, atunci pe pământ n-ar mai fi decât iubire!”
Ion Moraru
