Am spus, când mi-am lansat cartea la Galeria Frunzetti, că mă simt într-un spațiu familiar, dată fiind cunoscuta mea pasiune pentru arta plastică. Dar și pentru faptul că pe simeze era o expoziție a artiștilor cu atelierele în Mioriței 21. Or, eu am copilărit în zona aceea, în Câmpul Poștei, și am unele dintre cele mai frumoase amintiri de atunci. Locuiam într-o casă spațioasă, cu multe camere (stăteam împreună cu bunicii materni), cu încă un corp în curte, unde erau bucătăriile, și cu o grădină mare, plină cu de toate. Iar în pod erau fel de fel de porumbei, voiajori, rotați etc., de care se ocupa columbofilul de frate-miu.
Cartierul era unul pitoresc, cu lume foarte amestecată. Totul era foarte viu și colorat acolo, și se întâmplau multe lucruri atragătoare, vesele, venea iarmarocul, se instala circul, se organiza Ziua recoltei, în fine, noi, copiii, aveam o mulțime de prilejuri de bucurie. Erau și multe locuri de joacă, printre fundațiile caselor care se ridicau și grămezile de chirpici, pe după niște bușteni uitați într-o anumită parte a Câmpului, iar eu, mai băiețoasă fiind la vremea aceea, făceam mici trupe cu care exploram cartierul și nu mă săturam de jucat Hoții și vardiștii. Colindam și prin zona în care stăteau cei săraci, în niște barăci, dar și țigani, pe unii cunoscându-i, pentru că erau elevii mamei. La 13-14 ani de abia erau în clasele primare. Deși eram fata „doamnei” (mama a fost învățătoare, dar și director adjunct la Școala Nr. 4) eram prietenoasă cu toți copiii, iar ai mei m-au lăsat mereu foarte liberă, fără să-mi impună reguli stricte, așa cum făceau ceilalți, din „familiile bune”, care nu voiau să se amestece cu oricine. Eram democrată, carevasăzică, dar, cu timpul, am prețuit la oameni mai cu seamă ce ține de o anumită aristocrație a spiritului, de o boierie a minții, care înseamnă finețe, bun-gust, eleganță, politețe.
Având o copilărie și o adolescență fericite, atunci mi-am făcut provizii, care m-au ajutat mult în momentele mai puțin faste din viața mea. Provizii de bucurie, seninătate, echilibru interior. De mult calm și curaj în fața intemperiilor vieții. „Calm, atât pe timp frumos cât și pe furtună” era deviza boierilor Rosettești-Tescanu, pe care, în sinea mea, am adoptat-o demult. Nu mă interesează decât confruntările cu mine însămi, pentru că vreau mereu mai mult de la mine, altfel sunt pacifistă din fire și am oroare de agresivitate, de violență, de vulgaritate. Pentru că eu caut mereu frumosul, armonia, și urâtul mă îmbolnăvește. Aș fi vrut să-mi trăiesc viața ca pe o operă de artă, dar n-am prea reușit. Visul și dorința asta nu m-au părăsit însă, pentru că, dacă întorc puțin capul, lângă umărul meu simt o prezență și o privire, foarte curată și gravă, ațintită spre mine. Sunt eu cea de odinioară, adolescenta idealistă, plină de îndrăzneală, nonconformistă, îndrăgostită de literatură, de teatru, de pictură, de dans și de muzică.
Însetată, flămândă de frumusețe. Pe care o caut în continuare, fără să obosesc, fiindcă nu vreau să o trădez pe adolescenta visătoare care am fost. Ea mă însoțește mereu, și asta mă fortifică, îmi dă putere și mă ferește de răutate, de egoism, de ură, de meschinărie, de uscăciune sufletească. Mă ține departe de agitația în gol, de isterie, de absurd, de toate mizeriile și de ticăloșia care ne strică viața. Calm, așadar.
