Ce înseamnă 10-15 centre de îngrijire şi asistenţă a bătrânilor într-un judeţ? Câte persoane în vârstă pot fi îngrijite la domiciliu de trei-patru organizaţii neguvernamentale, cu 10-15 asistenţi?
Mai nimic, în comparaţie cu numărul imens de persoane în vârstă, care, din diferite motive, au rămas singuri, uitaţi de copii, nepoţi, comunitate şi de statul căruia i-au jurat credinţă.
Nu-mi plac statisticile, procentele, ele acoperă o situaţie gravă, se poate spune nemaiîntâlnită în România: milioane de oameni, care şi-au încheiat activitate productivă, au ajuns, din cauze care ţin de politicile guvernelor şi parlamentelor, de fiii acestora, să ceară pomană pentru a mai trece o zi.
Este inuman ce se întâmplă la sate, bătrâni şi bătrâne, bunicii noştri, mor de foame, s-au dezumanizat, n-au o viaţă de familie, uitaţi prin diferite bordeie, nimeni nu le bate la poartă, nimeni nu le dă o cană de apă sau o pâine. Mii dintre ei nu au pensii, nu au venituri, trăiesc din ce mai au prin ogradă, din ce le mai scapă copiii, şi ei îmbătrâniţi de griji, hrană proastă şi, în multe cazuri, de băutură.
Priviţi prin satele noastre, te apucă mila când vezi bătrâni gârboviţi, neîngrijiţi, sprijiniţi în veşnicul băţ, cu şoşonii rupţi, pieptarul găurit, care merg pe margine drumului pierduţi, de parcă nici nu ar vrea să mai ajungă acasă. Nici la Dumnezeu nu mai au puterea să ridice privirea. Bunicii au ieşit şi din cărţile de poveşti, bunicii nu mai ştiu poveşti, bunicii nu mai trebuiesc la nimeni, au ajuns povară.
În batjocură parcă, s-a instituit o zi a vârstnicilor, pentru a le reaminti, dureros, că încă mai trăiesc.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
