De-a lungul ultimelor trei decenii, cinematografia românească a fost marcată de o tendinţă evidentă: filmele despre comunism par să se afle sub o umbrelă a propagandei, a unei ideologii inflexibile şi a unei interpretări istorice simpliste. Această tradiţie, perpetuată cu fiecare nouă producţie, nu face altceva decât să amplifice o narativă unidimensională despre trecut, alimentată de o nevoie obsesivă de a reafirma că „nimic nu era bine înainte.”
Dar această abordare ridică o serie de întrebări: este această corecţie ideologică necesară sau reprezintă o formă de manipulare subtilă? Este vorba de educarea naţiunii sau doar de impunerea unui punct de vedere convenabil? Pe măsură ce problemele contemporane se acutizează — corupţie, inegalitate, exod al forţei de muncă —, pare că ideologia trebuie însărcinată cu sarcina de a ne distrage atenţia de la prezentul imperfect, direcţionând-o spre un trecut care trebuie învinuit.
În acest context, decizia de a obliga leceenii să studieze „Istoria comunismului” ar putea fi privită nu doar ca o iniţiativă educaţională, ci ca o extensie a acestui asalt ideologic. Pe de o parte, este evident că un astfel de studiu ar putea ajuta noile generaţii să încurajeze gândirea critică şi analiza asupra unei epoci controversate. Pe de altă parte, riscă să devină un vehicul pentru inculcarea unor perspective strict negative, excluzând orice context sau nuanţare care ar putea contrabalansa imaginea demonizată a perioadei comuniste.
Generaţiile tinere, crescute în economia sălbatică de piaţă şi confruntându-se cu provocările unei societăţi capitaliste, sunt deseori sceptice la narativele oficiale. Pentru mulţi, poveştile despre comunism — facultăţi gratuite, servicii accesibile, locuri de muncă sigure şi pensii decente — sună aproape utopic. Desigur, acestea sunt doar o parte a imaginii. Dar nu trebuie ignorat faptul că, pentru mulţi, acea perioadă reprezintă o epocă de stabilitate, pe care o compară nefavorabil cu incertitudinea şi fragmentarea prezentului.
Dacă privim dincolo de ideologie, vedem că nostalgia pentru anumite aspecte ale comunismului nu este doar o idealizare naivă. Este o reacţie firească la pierderea unor drepturi sociale şi economice fundamentale. Oamenii amintesc de autosuficienţa economică a ţării, de sistemul sanitar accesibil tuturor şi de o societate care, deşi departe de a fi perfectă, oferea un anumit nivel de securitate şi predictibilitate.
Această comparaţie devine în mod particular dureroasă în contextul contemporan, marcat de inegalităţi accentuate, privatizare excesivă şi pierderea resurselor naţionale. Mulţi percep aceste schimbări ca pe un „jaf generalizat”, în care democraţia şi piaţa liberă sunt doar perdele de fum pentru exploatarea resurselor şi amanetarea viitorului.
Comunismul, cu toate defectele şi atrocităţile sale, nu trebuie redus la o caricatură. În egală măsură, nici capitalismul nu trebuie idealizat ca fiind soluţia tuturor problemelor.
Până la urmă, realitatea este că, în vechiul regim, un copil de ţăran putea face o facultate şi să ajungă profesor, inginer sau orice dorea, în funcţie de puterea şi sârguinţa la învăţătură. Astăzi, acest lucru este aproape imposibil şi, oricâtă propagandă s-ar induce, oricâte filme s-ar face, acest fapt rămâne un fapt.