Să treci prin atâtea în viață! Să nu te lași doborât de vremuri, invidie, răutate. Să înveți pentru ai învăța pe alții, pentru a lăsa ceva în urmă. Un copac! O casă! Un copil? Pentru Gheorghe Crihan nu a fost „suficient”.
Familia, vecinii pedagogului Gheorghe Crihan, aflat încă în putere la cei 94 de ani împliniți pe 26 ianuarie, ca la apel, au venit toți să-l ajute la culesul viei și zdrobitul strugurilor. Îmbrăcați în straie populare! Casa bătrânească, beciul, și mai ales curtea și grădina, au rămas întacte. Aparent. Au evoluat ca o oază în timp, izvorâtă din perseverența și vivacitatea dascălului, care prin exemplul lui, ne duce cu gândul la un alt personaj, rămas în istorie, „Domnul Trandafir”.
Cum să traduci termenul „educație”?
Trebuie să ai chemare să modelezi suflete. Să altoiești dorinți. Să cultivi o grădină, în care fiecare plantă, suflet de om care va ajunge mare, să fie ajutată, învățată să crească. Câți dintre semeni, ajunși la această etate, se mai bucură de acest respect, nu numai datorită vârstei?
Odată intrați în comuna Coțofănești, după ce ne-am învârtit ceva în jurul terenului de sport – nici GPS-ul nu știa ce să ne spună – îndrumați de un vecin, Nicolae Ionescu, om de bază și la cules și dat la zdrobitoare aveam să aflu puțin mai târziu, am ajuns! Pe o uliță care se termina într-o… fundătură. Nici mașina nu o puteai întoarce. Încâlcite sunt cărările vieții, până descoperi comorile umane.
„Bate și ți se va deschide!”
Când am intrat în curtea străjuită de o poartă din scânduri, am dat de o fântână ocolită de două alei. Gazda, cu brațele deschise, s-a repezit și l-a strâns în brațe pe colegul nostru de breaslă în ale presei, Marius Curucli. I-a fost în primii patru ani ai copilăriei, învățăcel. Probabil că dacă era băiețel cuminte, nu-l ținea domnul Crihan minte! Am fost toți întâmpinați cu o așa bucurie, jovialitate, energie, care ni s-a transmis instantaneu, generând nu numai mie, acea stare greu de sintetizat în cuvinte… De întoarcere la casa părintească.
Mentorul atâtor generații și-a luat rolul în serios. A fost atent la toate detalie, de cum am fost invitați să pășim pe cărăruia măturată cu grijă. Străjuită de meri, gutui, terasă de struguri și nuci, te invita să continui să pășești. Spre prispa (cerdacul), care îți ura la intrare, cu scris caligrafic (parcă pirogravat pe o bucată de placaj), „Bine ați venit!”. Pe sfori atârnate sub ștreașină, cu migală rânduite și agățate, gutui, ciorchini de struguri, dovlegei, ardei, vinete, mere, prune, fasole păstăi, știuleți de porumb – pată de culoare, că tot am mai sărit ceva. Parcă era și ceva sfeclă roșei sau ridiche? Nu exagerez. În dreapta, într-un mic antreu, ca pe o gazetă de perete, câteva pilde însoțite de imagini. Sfaturi de luat în seamă, după care poți să te ghidezi în viață… dacă vrei să ajungi ca el!? În centru, două versuri preluate din atâtea melodii cântate de Maria Tănase:«De-aș ajunge pân’ la toamnă/Leliță Ioană/ Să beau vin să mânc’ pastramă/ Leliță Ioană.». Fotografiile făcute poate vorbesc mai bine. Cum să nu pășești cu încredere? Ne-am lăsat frumos, subtil educați și îndrumați, nu spre beciul plin cu borcane de zacuscă și vin, sau ce se mai aranja pe o masă. Nu! La stânga! Spre un portic larg deschis. O cărare străjuită cu frunze ruginii. Deasupra intrării, pe o altă scândurică: «Spor la cules… cu plăcere și bucurie!». Dacă nu veneai gheboșat cu căldările pline, dădeai cu capul de ea. La fel, dar invers, după ceva efort, și cu intrarea în beciul domnului învățător. Îngust… dar parcă pe lat. Când cobori nu-s probleme. Dar dacă nu ieși și de acolo ghebos, cu ce îți oferă el din suflet și tu refuzi, te lovește pragul de sus. Mă doare capul și acuma. La plecare nu am mai repetat greșeala.
„Culesul viei este o strategie națională. Este o tradiție!”
„Am 94 de ani. Soția mea este din Coțofănești, Natalia Crihan. Tata socru a avut aici grădina aceasta și o căsuță. Era dogar de meserie. A lucrat-o cu mâinile lui. Două camere și o bucătărie, fântănă, beci. A plantat și o parte din vie. Cînd era aproape de moarte, ne-a lăsat-o nouă moștenire. Am patru surori, două gemene. Acum, la vârsta aceasta, am găsit un cumpărător și am hotărât să vând totul, până în decembrie. Sunt întocmite toate formele legale. Nu-mi iau rămas bun cu această ocazie, și vă mulțumesc mult de tot că ați venit și m-ați vizitat. Am vrut să facem de sâmbătă culesul, dar am lângă mine acești oameni minunați, nepoți de nădejdie și vecini. Le mulțumesc! Ai mei provin din familiile Crihan, Nănescu, Onisei…Foarte uniți! M-au sfătuit să începem de joi, să facem până acum mustul. Să organizăm la sfârșitul săptămânii o masă, în cinstea celor care au muncit aici, și a dumneavoastră, care mă bucurați cu prezența. Să arătăm că așa se face culesul viei! Culesul viei este o strategie națională. Este o tradiție! Și trebuie să păstrăm mai departe acest obicei frumos. Și Dumnezeu a ținut cu noi, cu vremea asta așa frumoasă.”
Papilele gustative
Fiecare s-a străduit din greu. A făcut cea putut. Multă muncă, făcută cu dragoste și dăruire. Pe masa pusă în cinstea sărbătoritului, după truda depusă, s-au adunat sumedenie de bunătăți. Toate preparate din roadele toamnei, după rețete proprii. Fiecare gospodar a venit cu ceva, respectând tradiția și portul popular. Bărbații s-au lăudat cu pălinca șă vinul preparate anii trecuți. Doamnele, cu plăcinte de dovleag împănate cu prune, de sezon. Au mai apărut pe platouri, „Pițigoiul”, un fel de prăjitură făcută cu magiun și încă alte două delicatese, a căror denumire n-am reținut-o, pentru că toți vorbeam cu gura plină, după atâta efort depus la cules. N-au lipsit sarmalele, grătărelul, colacii, poalele în brâu. Castroane aburinde se buluceau pe masă. Ne-a tăiat din elan slujba de „binecuvântare”, ținută de dascălul Gheorghe Stoica, vecin pe aceași uliță.Tatăl nostru e în ceruri! Burdihanul la purtător,pe pământ. Grijă mare la must, am fost avertizați. A cam fiert unde nu trebuie. Asta e!
Cine este Gheorghe Crihan?
„Cămeșa asta pe care o port are 70 de ani. De când eram dansator. Atâta mi-a mai rămas.” Râde a șagă, privind în jur, cuprinzând dintr-o privire munca de o viață, de care nu ar vrea dar știe, după o analiză cumpătată, că trebuie să se despartă. Să se despartă de familia de cârtițe care a făcut movilițe, de mușuroiul de furnici din livadă. Și, mai greu, de familia de arici care și-a găsit adăpost chiar sub rugii de mure, taman în fundul grădinii. Acolo, viitorul proprietar va construi o piscină. Și-a impus să facă asta și se ține tare. „Am predat în învățământ 39 de ani. Am terminat 7 clase la Berești Bistrița. Am făcut Școala Normală la Bacău. După aceea am început munca de învățător. Am scris în cartea mea… Hei Viață!, din toate ce-am simțit. Am început învățământul la Buhuși – Costișa. O școală cu două posturi. Am predat două luni după care m-au luat în armată. Am făcut armata doi ani de zile. Așa erau vremurile. Am întâlnit și acolo oameni buni. Sergent fruntaș lăsat la vatră, am revenit în învățământ. Am predat la multe generații de elevi. Și iar am învățat. Am fost promovat în posturi de răspundere, inspector școlar, secretar în Comitetul de Cultură. Am ieșit la pensie acum 30 de ani. Când a murit tata și mama soacră, am venit aici și m-am ocupat de acest teren. Iar am învățat! Despre pomi, vie, grădinărit. Se vede! Trebuie să înveți. Nu-i ușor să te zbați pentru dreptul tău de a trăi mai bine. Trebuie să lupți! Dar să fii prietenos, deschis, serios, sincer, inteligent dacă vrei să faci și altceva în viață. Nu cu arma în mână cucerești și păstrezi ce-ți dorești. Ce bucurie mi-ați făcut că ați venit! Dați asta și la ziar?”
Gânduri sincere, din spatele microfonului
Constantin Nănescu, nepot prin grad de rudenie:„După ce s-a pensionat, perioada petrecută aici mai mult singur decât cu familia, a constituit pentru el și un moment de reflecție. Muncă fizică, idei, cugetări, trăiri, pe toate le-a rezumat într-o carte. A durat dar le-a adunat. A intitulat-o, cum altfel decât: <<Hei Viață!>>. A avut chemare dedicată studiului, să devină un învățător erudit. Un dascăl modest care se bucură și acum de apreciere și respect. Să știți că el a continuat legătura cu școala și după ce s-a pensionat. A venit cu metodologii de predare, învățare, adaptate schimbărilor apărute la începutul anilor nouăzeci. Important este că a sădit în sufletul atâtor copii, dorința de a învăța. Dorința de frumos. Dorința de carte.”
Niculina Nănescu, soția: „Am venit cu drag! Noi am terminat culesul viei acasă, la Berești Bistrița. Acum am dat o mână de ajutor. Aici se vede că se păstrează mai bine tradiția. Am cules cu mare plăcere strugurii. Nu e o rușine să muncești. Am crescut la țară, am învățat, am călătorit prin multe locuri din lume, și am revenit…tot la țară. Acolo avem părinți, grădină cu de toate. Tot ce trebuie să fie în curtea unui om gospodar. Important este să ne ajutăm între noi. Sunt puține ocaziile când ne întâlnim, doar să sărbătorim.”
Ionel Onisei, verișor cu nepoata: „Iese vinul bun anul acesta. A fost un pic de ploaie, mai multă secetă, bobița s-a umplut cu ce îi trebuie în ea. Da! Mă bucur că se mai păstrează tradiția. Vremea e frumoasă. Am cules pe uscat, fără să ne murdărim pe mâini, pe picioare. Strugurii sunt cum trebuie, să nu fie dedeochi. Să se facă și la anul la fel. Am avut cu cine culege. Cum să nu râzi, să nu te bucuri? Ne-am adunat toți, vecini neamuri. Așa cum se face! Suntem o familie!”
E loc de morală?
Sadoveanu s-a dus la Mânăstirea Neamț, unde a aflat acolo de acel învățător cunoscut drept „ Domnul Trandafir”, într-o trăsură trasă de patru cai. Înafară de mijlocul folosit pentru transport, și bolizii de sub volan de care ne-am folosit noi să ajungem la el, Gheorghe Crihan (nu știu dacă a purtat mustață în tinerețe), cu adâncă tristețe constată: „Abandonul școlar ne duce, după atâtea măsuri luate fără gândire, înțelepciune, pe ultimul loc în Europa! Să ne trăiască miniștrii din educație pe care i-am tot schimbat și plătit!”. Am replică? Știe el ce spune, doar a fost inspector școlar. Nu-l sperie faptul că după ce vinde, va trăi ca într-o colivie într-un apartament, la bloc. Tot soarta tinerei generații îl preocupă. Stimă și respect Domnule Pedagog! Ioan Bîșcă
