E uimitoare vitalitatea si creativitatea unor oameni care traiesc lânga noi si de la care avem mereu semne ca spiritul este învingator. Ceea ce ne încurajeaza, desigur. Recent, academicianul Solomon Marcus, unul dintre cei mai renumiti bacauani ai zilelor noastre, a fost sarbatorit la împlinirea vîrstei de 90 de ani, la Iasi, si la Bucuresti, în cadrul unor sesiuni omagiale. La Academie, venerabilul om de stiinta a prezentat un raport de activitate pe ultimii cinci ani si un proiect pentru urmatorii. Cum va spuneam deja, e absolut uimitor sa vezi niste nonagenari, îi amintesc si pe Radu Beligan, Neagu Djuvara, Mihai Sora, cu atâta pofta de viata si cu planuri concrete de viitor. Într-o tara a lui lasa-ma sa te las, si unde continuitatea e un lucru extrem de rar, pentru ca, de cele mai multe ori, totul se surpa peste noapte.
De ziua lui, Solomon Marcus a încredintat revistei „România literara” un amplu eseu despre virtutile umorului, pe care nu-l vede ca simplu divertisment, ci ca pe o importanta dimensiune a spiritului. Tocmai de aceea, spune domnia sa, la umorul de calitate nu au acces decât acei oameni care au un bagaj cultural considerabil, ceilalti, fara acest bagaj, fiind consumatorii umorului vulgar, propagat pe mai toate canalele de televiziune. Vizavi de acest aspect, cercetatorul îsi pune legitima întrebare daca realitatea zilelor noastre e mai saraca în substanta comica decât altadata, la care raspunsul este negativ.
Solomon Marcus da si câteva exemple de emisiuni facute cu talent, care izbutesc sa stârneasca hohote de râs sanatos. Îi place, de pilda, D’ale lu’ Mitica si Râzi si câstigi. Dar ironizeaza mania zodiacelor si a horoscoapelor (zilnic prezente cu tot felul de aiureli în ziare, reviste si pe net, de exemplu, alaltaieri citeam ceva despre procentul despartirilor amoroase în functie de zodie) afirmând ca e vorba aici despre specularea credulitatii oamenilor inculti. Si, din pacate, avem multi dintre acestia, România fiind „în coada Europei prin înaltul grad de popularitate a horoscoapelor si zodiacurilor”.
La care se adauga obiceiul mersului la ghicitoare, vrajitoare, care ne plaseaza si mai la urma. Dar ceea ce mi s-a parut a fi ideea cea mai importanta din sclipitorul eseu la care ma refer este ca, la noi, începând cu gradinita si continuând cu scoala si universitatea, râsul, zâmbetul, ironia si amuzamentul nu au locul pe care-l merita în educatie. Bietul nostru învatamânt ramas nereformat, centrat pe cadrul didactic si nu pe elev, punând accent pe memorie, si nu pe explicatie, argumentatie, problematizare.
Pe lânga aceasta grava boala a educatiei, Solomon Marcus semnaleaza si faptul ca foarte putini oameni mai sunt dispusi sa se amuze, ei arborând, în cele mai multe cazuri, o mina teapana, pentru ca în mintea lor seriozitatea se confunda cu gravitatea si cu o atitudine rigida, solemna. Din nefericire, noi traim într-un paradox, mai spune ilustrul profesor, într-un climat de violenta, într-o lume traumatica si cu o multime de semi-analfabeti sau analfabeti functionali. Si unde, amara ironie, cei care ar trebui sa ne apere de infractori sunt ei însisi mari corupti, demnitari fara scrupule. Urmarind ideea de ironie si de umor în multe domenii ale activitatii umane, educatie, istoria stiintei, chimie, fizica, muzica, filosofie, Solomon Marcus se opreste si la religie si teologie, deloc întâmplator, fiindca ne avertizeaza ca în orice întreprindere umana exista umor. Si patriarhii bisericii au stiut sa se amuze, chiar daca ei si-au disciplinat râsul. Sa nu uitam ca râsul ne ajuta sa învingem multe dintre fricile noastre, frica de viata si de moarte, având o functie de exorcizare.
De aceea ma gândesc ce bine le-ar prinde autorilor de manuale spaimoase de religie pentru clasele mici, manipulatoare în sensul cel mai apasat, sa citeasca mai mult, sa aiba spiritul deschis, si sa nu fie închistati si retrograzi. Si religia are nevoie de reformele ei.
