Bricolaje / Sub o umbrela azurie

Cred ca intr-un film am auzit replica asta: viata e un sir de desprinderi, si de câteva zile mi se tot invârteste prin cap. Da, e adevarat, ne desprindem câteodata de unele lucruri, de locuri, de obiceiuri, ba chiar si de unii oameni. Pentru care am avut cândva sentimente. Iar unele desprinderi sunt binefacatoare, te elibereaza. Dar sunt si desprinderi imposibile, pe care nici nu ti le doresti, de fapt. Asa cum eu nu am sa ma desprind vreodata de mama, chiar daca ea acum nu mai este. Stiu ca o voi purta mereu cu mine, e o prezenta luminoasa, statornica, in gândurile mele, in inima mea. Inca vorbesc cu ea, ma surprind ca-i formez numarul de telefon, si sunt momente ale zilei când o iau inspre directia casei ei. Era un drum pe care-l faceam foarte des in ultimii trei ani, de când mama nu mai iesea din casa, iar de câteva luni, de când cazuse la pat, mergeam aproape zilnic la ea. Suferinta o schimbase mult, era deprimata, nu mai avea putere sa lupte, si uneori imi zicea: nu mai ai mama, roaga-te sa se sfârseasca mai repede, pentru ca nu-si suporta starea, neputinta, dar isi facea griji si pentru mine, nu voia sa ma chinuie (asa spunea ea), stiind ca lucrez, ca am multe pe cap. Mama era mama. Tot buna, marinimoasa, delicata. Da, cred ca asta o definea cel mai bine, delicatetea sufleteasca. N-am auzit-o niciodata jignind pe nimeni, dimpotriva, era plina de bunavointa, ingaduitoare, detestând firile certarete, naturile conflictuale. Avea un tonus psihic de invidiat, era calma, calda, vesela, cu pofta de viata, transmitând si celorlalti o stare de bine. Era frumoasa si senina, iti facea placere sa o privesti, sa-i stai in preajma. De altfel, era si foarte indragita pentru calitatile ei, in famile, la scoala unde preda, printre prieteni si vecinii pe care i-a avut de-a lungul timpului. Era deschisa, vorbareata, ii placea sa glumeasca si gasea mereu un cuvânt bun pentru fiecare. Nu avea ranchiune, nu pastra resentimente, ura ii era straina. Nu-i fac un portret idealist, nici nu am cum daca respect adevarul, pentru ca nu am avut intotdeauna o relatie idilica cu ea. In adolescenta mea razvratita, când visam tot timpul si aveam capul plin de literatura, eroinele mele preferate erau femei cu natura demonica, stihiala, Electra lui Sofocle, Nastasia Filippovna si alte personaje dostoievskiene etc. Iar mama mi se parea prea cuminte, cumsecade, conformista si deloc originala. O femeie constiincioasa, o tin minte cum isi pregatea lectiile, cum invata pentru examenele de grad, si o buna gospodina. Ceea ce mie imi repugna totalmente. Eu eram pasionata de lecturile mele despre boema pariziana din Montmartre si Montparnasse, spuneam ca n-am sa fac munci domestice niciodata, ca am sa manânc numai la restaurant, ca n-am sa ma marit etc. Altadata ma razgândeam, zicând ca, daca totusi am sa ma marit, o voi face doar cu un barbat matur, generos si elegant, care sa ma rasfete (asa cum faceau toti barbatii din familia mea), genul aristocratic, modelul fiind Pascalopol din „Enigma Otiliei”. Aveam numai fluturi si fantezii in cap, iar mama, buna si inteleapta, se amuza si ma lasa in pace, nu a vrut sa ma aduca pe „linia de plutire”, cu picioarele pe pamânt. A avut grija de asta viata, mai apoi, când am inteles-o pe mama, mai ales de când am avut eu insami copii, familie, si nu am scapat de inerentele constrângeri. In anii din urma ne-am apropiat din ce in ce mai mult, stateam la povesti si ne aminteam perioade intregi din viata noastra pornind de la …o rochie. Care pentru o femeie eleganta, cum a fost ea, insemna foarte mult. De pilda, spunea: iti amintesti de rochia aia umbrela, albastru azuriu, cu panglici albe? Sau de aia turcoaz, cu esarfa, sau de costumasul vernil, de cel frez, dar de ala mustar cu blanita la gât? Si ne aminteam de toti anii aceia când le purtase, retraind intâmplarile de atunci. Mama tânara, frumoasa si zâmbitoare, imbracata in rochia umbrela azurie. Sub care ma refugiez ca o fetita speriata, si ma adapostesc, stiind ca ma va apara de tot ce-i rau si urât.