Rămăsesem cu povestea la Aglaja Veteranyi, care spunea în cartea ei „De ce fierbe copilul în mămăligă” că, oriunde ar fi fost în lume, atunci când simţea mirosul de vinete şi ardei copţi, îşi amintea de mama ei, de vremurile copilăriei, şi de ţară. Şi mie îmi place la nebunie acest miros, de abia aştept augustul şi începutul de toamnă, când mirosul acesta pătrunzător e atotprezent. Iese din case, se simte pe scările de bloc.
Iar mie mi se pare specific românesc, pentru că îl ştiu de la mine de acasă. Deşi, după cum am aflat şi eu mai târziu, noi nu avem o bucătărie autohtonă de fapt, împrumutând mult din toate părţile, din zona balacanică, mai ales, de la slavi apoi, dar şi din Occident. Am luat mult din bucătăria otomană, din cea grecească, nici sarmalele, cele indispensabile la toate petrecerile româneşti, nici micii noştri, cârnaţi fără pieliţă, adică, nici mămăliga nu sunt invenţia noastră.
Dar ce contează, la urma urmei? Avem noi invenţii importante în alte domenii. Iar noi ne pricepem foarte bine la mâncat şi la benchetuit, nu cred că avem mulţi rivali în asta. Revenind la bucătăriseală, chiar dacă aceasta nu se ridică la nivelul de artă gastronomică, trebuie să spunem că imaginaţia, fantezia joacă un rol însemnat. În cartea de la care am pornit, „Intelectuali la cratiţă”, întâlnim atât gurmeţi, cât şi gurmanzi, după cum constată, cu nelipsitul său umor, Dan C. Mihăilescu.
Cel cunoscut ca „omul care aduce cartea” e de tot hazul mărturisind că îi plăcea cel mai mult coliva de la Bellu, unde mergea la pomeni, fiind dintr-o familie modestă care stătea la mahala. „Dă-i ăluia mic şi umflat”, se îndemnau între ele doamnele îndoliate, amuzate pesemne şi de bâlbâiala băiatului care îl tot lungea pe bogdaproste, părând că nu mai termină cu mulţumirile.
Era deci de mic un măncău, un gurmand, faţă de gurmeţii care sunt nişte fini degustători ai rafinamentelor culinare. Gurmeţii (de la gourmet, în franceză) par nişte sclifosiţi în comparaţie cu cei hrănace, oameni care apreciază orice fel de mâncare, fără pretenţii prea mari. Fără pretenţii de acest gen se arată a fi Mircea Cărtărescu, de pildă, care recunoaşte că nu e niciodată prea atent la ce mănâncă, fie că este într-un loc simplu, fie că e pe la vreun castel, cum a avut destule prilejuri. Nu uită, din vremea copilăriei sale, clătitele (care rămân marea lui febleţe) şi gomboţii, găluştele cu prune. În fine, în cartea cu pricina îi veţi găsi, la cratiţă şi povestind despre felurile lor preferate de mâncăruri, pe Antoaneta Ralian, Neagu Djuvara, Emil Brumaru, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu (care chiar ştie să facă nişte preparate interesante şi apetisante), Adriana Babeţi, Adriana Bittel, Oana Pellea, ca să nu-i numesc decât pe cei mai cunoscuţi.
Veţi putea să încercaţi şi reţetele care sunt în carte, desigur, dar cel mai mult vă va plăcea să intraţi într-un dialog cu participanţii la acest festin livresc, pentru că amintirile cheamă amintiri. Dar o să vă şi distraţi citind cartea, pentru că unul dintre ingredientele ei principale e umorul de cea mai pură esenţă, venind din partea unor oamenii de spirit. Oameni de gust care se pricep la mâncăruri de gust. Şi care ştiu cel mai bine că hrana nu e numai o chestiune de biologie, de fiziologie, ci şi de filosofie. Ca întâmplare amuzantă, Gabriel Liiceanu povesteşte cum filosoful Constantin Noica, vrând să-şi trateze discipolii cu o cafea s-a mirat grozav de tare când a pus boabele la fiert şi a văzut că nu iese licoarea cunoscută. Nu avea habar că trebuiau măcinate, fiind convins că, prin fierbere, din boabe iese esenţa. Ei, filosoful tot la esenţe se gândeşte, şi le mai încurcă şi el câteodată.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
