De Dragobete, pe HBO, a fost un film despre iubire, dar nu unul obişnuit. Dimpotrivă, filmul regizorului austriac Michael Haneke, intitulat simplu „Iubire” (Amour, în original, fiind o coproducţie Franţa / Austria / Germania) este o poveste tristă, tristă de tot, răvăşitoare. Pentru că este vorba despre sfârşitul unei frumoase iubiri, învinse de bătrâneţe, de boală, şi în final, de moarte. În primele scene facem cunoştinţă cu un distins cuplu de octogenari parizieni, îi vedem ieşind de la spectacol de operă, şi aflăm că au fost ei înşişi muzicieni.
Aparent se ţin bine pentru vârsta lor, ea e încă frumoasă, elegantă, plăcută, de o feminitate delicată. M-am bucurat să o revăd, în rolul lui Anne, pe Emmanuelle Riva, una dintre actriţele mele preferate, foarte specială, de neuitat după ce am văzut „Hiroşima, mon amour” şi „Thérèse Desqueyroux”.
În filmul lui Alain Resnais, Hiroşima…, cu un scenariu de Marguerite Duras, Riva era tânără şi de o tulburătoare senzualitate, iar vocea ei, uşor tărăgănată, cu un timbru învăluitor, te urmărea obsesiv. Actriţă de teatru, comediană, după cum îi place să i se spună, Emmanuelle Riva are şi o filmografie impresionantă, dar atitudinea şi dicţia impecabilă se datorează scenei. Tot din teatru vin şi profunzimea şi subtilitatea interpretărilor ei. În „Amour” are un partener pe măsura marelui ei talent, pe Jean-Louis Trintignat, cunoscut publicului larg din filmul „Un bărbat şi o femeie” a lui Claude Lelouche.
Amândoi actorii sunt excepţionali în filmul lui Haneke, încununat cu o ploaie de lauri – nu mai puţin de cinci César-uri, Palme d’Or, Bafta, Oscarul pentru cel mai bun film străin- distincţii luate atât de interpreţi, cât şi de regizor. Un film atroce, tulburător în extrem, bulversant, ba chiar sadic. De fapt, aproape insuportabil. Aşa că mi s-a părut un fel de cinism să-l programezi de veselul Dragobete. Pentru că, doar titlul atrage, capitulezi uşor în faţa lui, e ca un magnet. Dar după câteva secvenţe îţi dai seama că te afli în faţa unui oratoriu funebru, şi a unor probleme profunde, cu fior metafizic. Pe scurt, este vorba despre o dragoste împinsă la ultima limită, de un devotament sublim. Soţul lui Anne, Georges, suferă îngrozitor atunci când o vede degradându-se pe zi ce trece în urma unui accident vascular şi a unei operaţii nereuşite.
Femeia ajunge neputincioasă, depinzând cu totul de soţul ei, care i se dedică total, cu o imensă tandreţe reţinută. Scenele sunt copleşitoare, dar ferite de sentimentalisme. Uneori par nişte observaţii de pe o foaie clinică. Georges ştie că nu are rost să-şi facă nicio iluzie, că iubita lui Anne nu are nicio scăpare. „Nu mai e nimic de făcut, va fi din ce în ce mai rău şi apoi totul se va sfârşi” îi spune el fiicei (rol în care e distribuită expresiva Isabelle Huppert). Ceva rămâne totuşi de făcut.
Georges o ajută pe Anne să treacă dincolo, înnăbuşind-o cu o pernă. Asta după ce i-a povestit o istorioară din copilărie, cu o imensă afecţiune. În dragostea lui, înnobilată de cultul pentru artă, pentru frumos, bărbatul nu a suportat să o vadă pe femeia iubită supusă umilinţelor decrepitudinii, lipsită de demnitate, şi a eliberat-o de mizeriile trupului. Gest sublim, de o uluitoare, cumplită tandreţe. De o iubire fără margini.
