Apropo de tot mai des invocata lipsă de comunicare din societatea modernă, se spune că mulţi indivizi cunosc mai bine diferite vedete de televiziune decât pe proprii lor parteneri. Cu aceştia schimbă doar câteva cuvinte pe zi, şi acelea oarecare, ţinând de chestiuni practice, de lucruri concrete.
Dar la televizor stau ore în şir, urmărind serialele lor preferate, emisiuni de divertisment, meciuri, etc. Acum bărbaţii sunt fericiţi, că au campionatul mondial de fotbal, în timp ce multe femei au un serios (doar pentru ele) motiv de supărare. De ce? Pentru că, vai, până la toamnă s-a terminat cu „Suleyman Magnificul”.
Aşadar, e jale fără senzaţii tari, melodramă, amor, sforării politice, intrigi de alcov, etc. Nu am de gând să comentez câte parale face un astfel de serial de larg consum şi mare succes la publicul larg, pentru că e vorba despre o reţetă cu ingrediente bine alese, în doze atent calculate, cu un marketing făcut ca la carte, respectarea adevărului istoric neinteresându-i pe producători. Astfel că o discuţie în acest sens nu-şi are rostul.
Curiozitatea m-a împins şi pe mine să mă uit, din când în când, la câte vreun episod, încercând să înţeleg ce anume îi fascinează pe fanii peliculei respctive. Am remarcat fastul decorurilor, somptuozitatea sclipicioaselor costume, blonziciunea şi sex-appeal-ul actriţei din rolul lui Hurrem, dar şi talentul indubitabil al interpretului principal.
Nu mă încurc acum în numele acestora, că sunt dificil de reprodus şi nu ăsta e scopul meu, să fac o cronică a serialului, a prestaţiilor actoriceşti. Dintre care, unele erau chiar remarcabile, după cum am mai zis. Pe mine m-a interesat misterul acelei extraordinare relaţii dintre sultan şi favorita lui, „chimia” dintre cei doi. Pentru că era vorba, evident, despre un bărbat şi o femeie care-i împlineau destinul unul prin celălalt. Şi, citind câte ceva despre acest subiect, am aflat că povestea de dragoste dintre marele sultan şi frumoasa ruteancă, fiică de preot, a fost una reală.
Iar poveştile de dragoste atrag ca un magnet, nu lasă pe nimeni indiferent, nici pe cei care o fac pe durii, pe cinicii. Întâlnirea dintre Suleyman şi Hürrem, Voioasa, cum i se zicea, a fost una providenţială. Ea era plină de talente şi de graţie, cânta minunat, toate darurile ei fiind puse în valoare de o inteligenţă deosebită. Iar marele sultan avea fibră de poet, de artist, iubind frumosul.
Scria versuri, crea bijuterii, preţuind artele, al căror protector era. Doar astfel, prin sensibilitatea lui specială, prin puterea de a se lăsa impresionat de frumos până la exaltare poetică, se explică pasiunea lui Suleyman pentru singura cadână care a fost luată vreodată în căsătorie de un sultan.
Doar aşa se explică faptul că avea atâta încredere în ea, că o considera înţeleapta lui, realitatea lui, prietenă intimă, confidentă, avuţia lui, sfătuitorul, soarele, comoara lui, aşa cum i se adresa în nişte scrisori înflăcărate. Se spune că a iubit-o cu fervoare toată viaţă, deşi nu era străin de firea ei ambiţioasă, vicleană, de intrigile şi de cruzimea de care dădea dovadă când se ivea vreo piedică în calea dorinţei aprige de a-şi vedea unul dintre fii urmaş la tron.
Chiar ştiindu-i tertipurile, uneltirile, amestecul în chestiuni diplomatice, sultanul a iubit-o pătimaş şi a iertat-o mereu, iar după moartea ei a rămas neconsolat şi însingurat. O poveste adevărată, care-ţi trezeşte mirarea, te emoţionează şi te prinde în mreje. Probabil de aceea are atât succes şi serialul acesta plin de inadvertenţe, denaturări , falsuri istorice. Dar cu o poveste de iubire ieşită din comun.
