De câtva timp, nu știu cum se face că dau peste același cântec când deschid radioul, repetat, cred, la nesfârșit, ceea ce mă agasează teribil. Îl cântă Delia, și e ceva tânguitor, siropos, leșinat, cu niște versuri stupide, care tot repetă o întrebare, „ce are ea și nu am eu?…”
În fine, e ceva de dragoste, gelozie, părăsire, mare jale, și de competiția între femei, una dintre cele mai cumplite din câte există. Și pe care eu nu am suportat-o niciodată, în primul rând ca idee. Cred că o persoană este unică (dacă e în stare să conștientizeze asta) și dacă nu este apreciată, iubită, trebuie să spună pa și la revedere, să aibă demnitate, și găsesc apoi destul de vulgară rivalitatea în dragoste.
Dar, apropo de cuvințelele din cântecul amintit, care se târăște ca o enervantă litanie, îmi vin în minte spusele Prințesei Maruca Cantacuzino pe „tema” respectivă. Cu o inteligență fulgurantă, o vie sensibilitate, un caracter orgolios și fantast, cu o feminitate rasată, Maruca avea foarte mulți admiratori, stârnind invidia celorlalte femei de la Curte. Care o numeau „Venusberg”, și se tot întrebau, înciudate, pline de venin, ce are ea și nu au ele. La care, prințesa de la Tescani avea un răspuns trufaș: tot ce se vede și, mai ales, ce nu se vede. Cu frumusețea ei exotică, neîncadrabilă în canoane, cu aerul ei de femeie fatală, cu setea ei de absolut (căuta mirajul, beatitudinea spirituală), Maruca știa că era unică, diferită de toate celelalte femei.
Că nu degeaba au iubit-o Enescu și alți bărbați (Nae Ionescu, de pildă) care nu erau genul comun. Prințesa era conștientă de valoarea ei, fără să pozeze însă în femeie superioară. Vulnerabilă în dragoste (ca toată lumea, de fapt), ardentă și lucidă, în același timp, ea nu se înșela afirmând următoarele: „Calitatea unei iubiri nu depinde deloc de valoare obiectului iubit, ci mai mult de amploarea și intensitatea visului celui care iubește”. Așa se întâmplă că, de multe ori, după ce iubirea s-a dus și ți s-a luat vălul de pe ochi, îți dai seama că ai iubit de fapt o proiecție a minții tale. Sigur că există și cazuri fericite, ar fi mare păcat să nu fie așa, când doi oameni chiar se potrivesc, pentru că asta-i cheia, să provină din medii asemănătoare, să aibă același tip de educație, de cultură, să împărtășească aceleași valori și idealuri.
Când există toate acestea și sunt și interese comune, și nu la cele materiale mă gândesc, pentru că sunt o idealistă impenitentă, lucrurile nu au cum să nu meargă bine. Iar a te compara cu altă persoană înseamnă să cobori până la nivelul în care dai nas în nas cu vulgaritatea. Bref, „ce are ea și nu am eu” e ceva cu iz de mahala, și de aia nu suport să aud astfel de inepții. Dar în muzica ușoară merge orice și în textele de aici se pot spune cele mai tembele lucruri.
Iar cu sentimentul iubirii din zilele noastre chestiunea e dificilă, pentru că se vorbește mai mult despre sex decât despre dragoste. De altfel, sexul a intrat și în dicționar, existând la ora actuală un Dicționar al sexualității (la articolele căruia au colaborat oameni de cele mai diverse specialități, de la istorici, antropologi, juriști, scriitori, la dansatoare de tango și actrițe porno) în care se spune fără nici urmă de echivoc: ”Se știe că există sex fără dragoste și dragoste fără sex și că e, mai degrabă, rar și de scurtă durată coincidența dintre dragoste și sex”. Cei care mai au încă prejudecăți să se scuture de ele, că așa-i mai sănătos.
