Circulă pe la noi o vorbă, că tot suntem un popor ludic, care spune: „cu cât e mai rău, cu atât mai bine”. Formulă în care e condensată o întreagă atitudine faţă de viaţa pe plaiurile mioritice. E o manifestare bizară a ceea ce s-ar putea numi starea de bucurie a dezastrului, a catastrofei generalizate.
Unul dintre puţinii noştri scriitori, cu adevărată literatură de sertar, I.D.Sîrbu, autor de mare clasă, prigonit de regimul comunist, şi care a lăsat o substanţială operă postumă, şi-a caricaturizat violent contemporanii.
În jurnalele sale, în confesiuni, corespondenţă şi în extraordinarul roman „Adio, Europa!” el face observaţii de moralist sever, a căror actualitate te tulbură. Moralist sever, intratabil, dar nu cinic, Ion D. Sîrbu era un om de o sensibilitate extremă, care suferea mai mult decât cei împotriva cărora îşi îndrepta rechizitoriul necruţător.
El folosea doar biciul cuvintelor, în timp ce „victimele” sale comiteau fapte nelegiuite, ticăloşii, orori. Vorbind despre amestecul de lacrimi şi veselie, disperare şi nădejde a românilor, de frica lor de curaj, înlocuită de „un curaj al fricii”, scriitorul notează şi o altă expresie caracteristică neamului nostru: „iată unde am ajuns”. Un fel de perpetuă lamentaţie, o văicăreală fără sfârşit şi ieşire.
Cam asta e condiţia românească, exprimând neputinţa de a ordona haosul în care ne complacem. Sigur că e mai uşor să ne plângem, să ne văietăm că nu mai e de trăit aici, să ajungem a simţi „ruşinea de a fi români”. Şi să stăm cu ochii în ecranul televizorului (că ocupăm locuri fruntaşe la căscatul gurii la televizor, după cum spun statisticile) nişte personaje hilare, măscărici, gânditori de estradă, care se „autopolenizează” jubilativ, şi răspândesc numai seminţe de scandal şi discordie, umflând urâtul, răul, ura care şi aşa ne sufocă.
De ce este nevoie să agravăm, să complicăm lucrurile, să prezentăm numai partea neagră a lor, să vedem numai dezastrul? S-au înmulţit periculos de mult cobele, incapabilii să privească şi partea pozitivă a lucrurilor, cea care să ne determine să mergem mai departe, să găsim motivaţii în ceea ce facem, înfruntând ce ne este acum potrivnic.
Cel mai jalnic este să ai mintea în criză, îngheţată, închisă sau apoasă, lichefiată. Neputincioasă în a coagula un gând, în a găsi explicaţii şi a căuta remedii pentru îmbunătăţirea stărilor de fapt. Totul este mărunţit şi mărunţel, peticit, înnădit, lipsind politicile pe termen lung, cu viziune realistă. Cu cât e mai rău, cu atât mai bine? Mai că nu-mi vine să cred.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
