Câtă ploaie, Doamne, ce de apă! Auzi materia plângând, ca-n Bacovia, și vrei să tragi podul de la mal, să te rupi de totul și să te afunzi în melancolie. Atâta apă, și totuși, câtă mizerie, ce mormane de murdărie, de ticăloșenie depusă în straturi groase, se mai descoperă pe la noi! Recent, după imensul scandal cu dezinfectanții diluați până la inexistență, un medic a descoperit că în spitalul în care lucra, săpunul lichid era infestat cu o bacterie de hazna! Să-ți stea mintea-n loc, nu alta! Te speli și te infectezi, ce paradox o mai fi și ăsta?
Adică poți să te curăți de tot, definitiv. Apropo de paradoxuri, cred că nu ne întrece nimeni la capitolul ăsta. Am să fac un survol asupra unor păreri ale străinilor despre români, așa cum reies ele din unele sondaje, din interviuri luate acestora, din relatări de prin ziare, reviste, etc. De pildă, străinii remarcă faptul că noi trăim într-un fel de temporalitate fluidă. Nu-i nicio grabă la noi, indiferent de ce facem. Nimic nu se planifică din vreme, nu există termeni exacți, nu se respectă niciun program, organizarea fiind, de cele mai multe ori, inexistentă sau cu mari probleme. Se spune des „ o să mai vedem”, iar „acum” e peste ceva timp, incert și acela. Lucrurile se fac de-a valma, la întâmplare, pentru că oamenii nu-s obișnuiți să-și stabilească priorități.
Alți străini veniți să lucreze în România, manageri de multinaționale, declară că angajații autohtoni nu știu să lucreze în echipă, deși, culmea, despre sociabilitatea deosebită a românilor se vorbește foarte mult. Dar, cum noi suntem și foarte originali în ceea ce facem, puține lucruri ajung să te mai mire. Străinii mai spun despre noi că ne place să trezim atenția celorlalți, să ieșim în evidență. Iar aici rețin impresia unui turist care, privind spectacolul străzii, cu ochii după frumoasele românce (că așa li s-a dus buhul!) are următoarea nedumerire: „nu știi niciodată dacă merg la serviciu sau la operă”. Ei, dar asta nu-i chiar de rău, îmi zic. Decât să vezi niște arătări neîngrijite și șleampete, ca prin alte părți (ca-n Anglia, să zicem), e preferabil să-ți sară în ochi cochetăria femeilor românce.
Chiar dacă pare nițeluș exagerată, uneori. Căci una este o cochetărie firească, de bun-gust, o adecvare a ținutei, totuși, la ora la care ieși din casă și la locul în care te duci, la scopul urmărit, și alta e să te împopoțonezi aiurea, ridicol, total nepotrivit. În fine, dacă povestea asta cu felul în care arată femeile noastre poate avea și o latură simpatică, oricum benignă, nu același lucru se poate spune despre dezordinea și haosul care domnesc la noi. Nu și despre lipsa de reguli, despre imprevizibilul care te ia cu asalt, despre neseriozitate. Lasă-mă să te las și treaba de mântuială, amânarea sine die sunt vechi metehne, de care nu prea văd cum vom scăpa. Că se țin ca scaiul de noi. În fine, unii străini zic și că suntem foarte prietenoși.
Cam prea, spun eu, că adesea se ajunge la un fel de familiaritate de prost gust, la un soi de bătaie pe burtă. Dar așa părem, cică-se, mai „umani, mai liberi”. Păreri și păreri. Ce e sigur este că totul e fluid, relativ la noi, luat în ușor. Că doar suntem la porțile Orientului. Care porți mai există? Că parcă s-au lichefiat și astea. Apropo de apă și de lichide, aflu că americanii tocmai au reușit să facă votcă cu apa din ceață. O specialitate numită Fog Point, care se găsește la SanFrancisco. Parcă-i de mers acolo și de încercat licoarea, la un Hotel California, cel cântat de Eagles.
