Bricolaje: Evaziuni nefiscale

Unul dintre glumetele si paradoxalele aforisme ale lui Murphy este foarte potrivit pentru plaiurile noastre mioritice, si anume acela care spune ca "traitul este periculos pentru viata". M-am amuzat zilele acestea citind un articol al criticului literar Alex Stefanescu, om cu multa carte, dar si cu mult umor, care trata chiar chestiunea in cauza. El sustine, si veti vedea dupa exemple câta dreptate are, ca România a ajuns o tara primejdioasa. La ce pericole suntem expusi? Pai, sa le luam pe rând: poti, mergând linistit pe strada, sa cazi intr-o gura de canal lasata descoperita, sa te eloctrocutezi când folosesti aparate casnice, fiindca prizele nu au fost prevazute cu borne pentru legatura cu pamântul, sa fii calcat de o masina când traversezi pe verde sau când semaforul e defect si autovehiculele au tot verde. Poti sa-ti pierzi locuinta, semnând, sub amenintare, un act prin care o cedezi, sa mori intoxicat de cele mai felurite noxe, dar si de alimente, sa sari in aer stând relaxat, acasa, la televizor, pentru ca la subsol sunt scurgeri de gaze. Si lista e mult mai lunga, incluzând si muscaturile câinilor vagabonzi, si posibilele atacuri de cord când stai la cozi nesfârsite ca sa-ti platesti taxele si impozitele etc. Dezordinea este cumplita, e starea noastra de "normalitate", neglijentele fatale se gasesc la tot pasul, nesiguranta, frica domnesc in voie, astfel ca oamenii se salbaticesc pe zi ce trece. Si multi ajung sa-si faca singuri dreptate, cu bâta. Trist de tot, dezolant tablou, inspaimântator. De aceea, nu e de mirare ca sunt numerosi aceia care invoca ordinea de odinioara, linistea, siguranta traiului. E vorba, desigur, de cei care au nostalgia vremurilor comuniste. Dar, ne aduce aminte comentatorul la care m-am referit, nu trebuie sa uitam ca ordinea aceea era bazata pe o frica teribila, inspirata de un regim totalitar, care a distrus atâtea si atâtea vieti si destine. "Era o ordine mai infricosatoare decât dezordinea". Si mai face Alex Stefanescu o distinctie semnificativa, vorbind despre o frica fara nume, sumbra, apasatoare, metafizica, si una animalica, "de genul celei de care este cuprinsa populatia in timpul cutremurelor si inundatiilor". Scapând de teroarea rosie, am dat in alta dambla, asadar, convietuim cu o frica urâta, degradanta. In loc sa se civilizeze, tot mai multi semeni de-ai nostri se troglodizeaza. Se poarta ca niste barbari, ca vandalii. Am vazut, in niste reportaje, ce-au lasat in urma petrecaretii iesiti la iarba verde de 1 Mai. Desi am in minte minunatele versuri ale lui Macedonski: ”Veniti: privighetoarea cânta si liliacul e-nflorit/ Cântati: nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit/” sunt mai curând mâhnita, pentru ca mi se pare foarte greu sa iesim din „mucegaitele smârcuri” in care adastam de o prea lunga bucata de vreme. Singura certitudine pe care o am, si ma bucur de ea din plin, e ca liliacul a-nflorit. Serile, când ma plimb, imi umplu narile cu parfumul lui suav, si mai uit miasmele de peste zi, evadând un pic din zona traitului periculos pentru viata. E mica mea revansa, din rândul nevinovatelor mele evaziuni nefiscale.
Carmen Mihalache