Ţinta ce mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă, aşa spunea Simion Mehedinţi, iar Spiru Haret afirma, în chip hotărât: Cum arată astăzi şcoala va arăta mâine ţara. Ar mai fi de adăugat că educaţia înseamnă să deschizi, să inspiri mintea cuiva, nu să i-o încarci cu o mulţime de cunoştinţe inutile, făcându-i capul cât baniţa. Astăzi, nu mai avem însă nici şcoală adevărată, şi nici educaţie, din nefericire, iar efectele acestei stări de fapt sunt dezastruoase.
Pentru că oamenii fără educaţie pot fi uşor aserviţi, manipulaţi. Ca să fii om liber trebuie să te fi bucurat de o educaţie adecvată, să deţii un bagaj cultural cât mai bogat, care să-ţi dea repere, puncte de reazem. Altfel, eşti în bătaia tuturor vânturilor, n-ai rădăcini. Iar oamenii fără temelie lăuntrică, vorba lui Nicolae Steinhardt, sunt versatili şi uşuratici. Mai rău, sunt mitocani şi ţoape. Am citit, acum câtva timp, un dosar al Dilemei vechi, care avea drept temă „neamurile proaste”. Din acelea de care te izbeşti acum mai la tot pasul.
Ce anume le caracterizează? Desigur, o neadecvare la situaţia în care se găsesc, persoanele needucate făcând gesturi deplasate, spunând cuvinte nelalocul lor, care se potrivesc, vorba aia, ca nuca-n perete. Există apoi ostentaţia, stridenţele, excesele, schimonoselile, vulgaritatea, toate aparţinând aceluiaşi generic numit „neam prost”. De care e bine, e sănătos să te fereşti, pentru că murdăreşte, strică tot ce atinge. Deşi e greu să reuşeşti asta, fiindcă specia a ajuns să prolifereze şi în mediul universitar, academic.
Viciat şi corupt, după cum se ştie. Astfel că aici găseşti „mârlanul academic” şi „ţoapa universitară” sub următoarele înfăţişări: activistul, amănţica, băiatul bun la toate, caţa de comisie. Amănţica, desigur, îşi croieşte cariera în pat sau pe unde apucă, fiind o foarte bună „colaboratoare”. E de aşteptat ca să parvină repede, şi să ajungă şefă de lucrări, etc. Iar caţa de comisie are o gură cât o şură, „atacând feroce şi strident” orice, doar-doar o lua-o lumea în seamă. În fine, descrierea din articol este mai lungă, mai detaliată şi savuroasă.
Aşa cum şi în celelalte intervenţii din dosarul amintit întâlnim diverse portrete de „mitocani eterni”. Iată şi o foarte exactă particularitate a mitocanului parvenit, a ciocoiului, definită de Vasile Alecsandri: „Ciocoiul înseamnă a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari”. De fapt, ciocoimea are suflet de slugă, natură de servitoare. Şi cu atât mai mult, comportamentul acestor parveniţi e strident, pentru că vor, cu tot dinadinsul, să-i impresioneze pe alţii cu avuţia lor de dată recentă şi cu fandoselile lor. Dar cel mai mult m-a amuzat un material scris cu multă vervă şi acidă ironie despre „ţoapa religioasă”.
Autorul, Mirel Bănică, descrie un astfel de exemplar întâlnit într-un celebru loc de pelerinaj. E un soi de „cucoană” care conduce o maşină bengoasă rău, un BMW, care claxonează isteric făcându-şi drum printre enoriaşi, şi vine încărcată cu o mulţime de prinoase pentru mânăstire, etc. Dar răul vine mai ales atunci când aceste „cucernice” de tip nou, bogate, dictează renovarea unor lăcaşe de cult după bunul lor plac, instaurând un kitsch nimicitor: „pictură cu albastru ca la Voroneţ, scaune sculptate, voievodale, podea de marmură, coruri dulcege”, etc.
Doamne apără şi păzeşte de asemenea specimene !
