Octombrie cred că este cea mai teatrală lună a anului, pentru că au loc o mulţime de festivaluri, de întâlniri profesionale în care se pun în discuţie chestiuni care privesc breasla teatraliştilor. Cum fac şi eu parte din aceasta, am fost pe la câteva asemenea manifestări, la care, pe lângă spectacole, colocvii, simpozioane, au loc şi multe evenimente conexe, expoziţii, conferinţe, lansări de reviste, de cărţi.
Sunt publicaţii diverse, în genuri diferite, unele dintre ele având menirea de a ne mai descreţi frunţile, cum este mica culegere „D-ale teatrului” (cu subtitlul folclor teatral ), scoasă la iveală cu prilejul primei ediţii a Fest (in) pe Bulevard, organizat de Teatrul „Nottara” din Bucureşti (12-19 octombrie).
Un festival dedicat comediei pe timp de criză, adresându-se tuturor acelora care mai au nevoie de încă o sărbătoare şi care, doborâţi de cotidian, caută o porţie bună de râs ca să poată merge mai departe. Pentru că şi dumneavoastră meritaţi să vă binedispuneţi la sfârşit de săptămână, am să reproduc niscaiva vorbe de duh, anecdote cu actorii de la Nottara, din cele iscate prin lungile turnee cu care aceştia erau obişnuiţi.
Să începem, aşadar: „Pe vremuri, când se pleca undeva, toată lumea mai lua şi câte-o sticlă de coniac.
Că asta se vindea pe acolo, să mai dregi diurna. Nu ştiu cum se întâmplă, dar se sparge o sticlă într-unul din geamantanele fetelor. Fata deschide valiza, disperată că i s-au nenorocit hainele. La care, Ştefan Tapalagă spune: Fii drăguţă, îmi dai şi mie o mânecă?” (spusă de Mircea Diaconu).
Şi o alta: „Ion Cocora (critic de teatru, n.m.), care avea cele mai formidabile iubite dintre actriţele noastre, era, la un moment dat, îndrăgostit de Gabriela Cuc, actriţă a teatrului din Reşiţa. Şi un maşinist le-a dedicat nişte versuri, care au făcut ocolul României; Cine dracu a mai văzut/ Un cocor f… de-un cuc?!” (spusă de George Bănică).
Şi acum, una cu Puiu Iancovescu: O şedinţă la Naţional.
Cu masa împodobită în roşu. La un moment dat, secretarul de partid îi îndeamnă pe actori să ia cuvântul, ca să nu mai vorbească pe la colţuri. Să se exprime acolo, de faţă cu toată lumea, să nu se sfiiască. Şi îl solicită, în acest sens, pe Puiu Iancovescu.
Care zice: Tovarăşi, eu ştiu că trebuie să mâncăm c… Asta-i situaţia, îl mâncăm. Da să spunem că ne şi place, e prea mult!”
În încheiere, iată o nostimă întâmplare de scenă, povestită de Petrică Popa: „Se ştie că Nicolae Gărdescu era atât de hazos, încât spectatorii izbucneau în hohote de râs la simpla lui apariţie. Într-o seară, când personajul pe care-l juca era ucis, soldaţii care cărau leşul (de 120 de kilograme) se opinteau atât de tare, încât sala a izbucnit în râs. Gărdescu s-a ridicat, s-a întors spre public şi a spus: Domnilor, respectaţi măcar morţii!”
Sper ca v-au amuzat aceste anecdote. Weekend plăcut!
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
