Dintr-o discuţie televizată cu un medic psihiatru, de nu mai ştiu când, ţin minte că el spunea despre români că stau foarte bine la capitolul “ură de sine”. Stăm “foarte bine”, adicătelea, cu autodenigrarea, cu punere de cenuşă în cap.
Ne găsim o droaie de defecte şi suntem înclinaţi spre exagerarea acestora, tot apăsând pe laturile negative, prăpăstioase. Uneori, ca fenomen de supracompensare se trece în extrema cealaltă, la egolatrie, admiraţie de sine. C-aşa-i lumea împărţită, unii au complexe de inferioritate, alţii de superioritate.
Revenind la ura faţă de propria persoană, specialistul spunea că ea se declanşează din lipsa noastră de curaj de a scoate la suprafaţă ” drăcuşorul din pivniţă”. Pe care-l avem cu toţii, la niciunul dintre noi pivniţa nefiind goală. Dacă refuzăm să-i constatăm prezenţa, ne facem că nu-l luăm în seamă, el îşi face de cap, ne “nevrozează” până la limita insuportabilului. Devenim tot mai nemulţumiţi de sine, ni se face negru în faţa ochilor, ne luăm la harţă cu toţi, din senin, ne vărsăm furia pe oricine ne pică-n cale.
Facem din ţânţar armăsar, şi uite-aşa săritul calului ajunge sport naţional, furia necontrolată, agresivitatea împinsă până la demenţă fiind unul dintre ingredientele nefericite ale traiului comun în lumea de astăzi.
Rar mai găseşti oameni echilibraţi, care să nu ia totul la modul abrupt şi catastrofic. Indivizi cu simţul relativului şi al umorului, care mai detensionează situaţiile şi te scot din zona sumbră. Îmi plac astfel de oameni şi îi evit pe cei care cred despre ei înşişi că li se cuvine orice, ba se mai cred şi înzestraţi cu spirit, cu duh, ei nefiind, de fapt, decât nişte indivizi vulgari, de-o mojicie structurală insondabilă.
Când spun “îi evit” e, de fapt, ceea ce-mi doresc, dar, din nefericire, în realitate, figura asta nu-mi prea reuşeşte. Şi nici când mi se întâmplă să am de-a face cu inşi al căror comportament e grobian, nu am la mine reacţia cea mai potrivită. L’esprit de l’escalier este cel care-mi joacă feste.
Mă înfurii apoi teribil, mă supăr pe mine pentru că nu am fost în stare să replic dur, ci doar să mă detaşez de vreo situaţie dezagreabilă printr-o ironie. Care, vai, se dovedeşte ineficientă total. Bădăranii sunt insensibili – de parcă n-aş fi ştiut asta!- tot eu fiind aceea care rămâne afectată de mizeriile lor. Mizerii pe care le simt, uneori, în cel mai direct mod, de parcă s-ar depune un stat gros de praf pe mine.
Care mă mănâncă, îmi muşcă din piele. Dar ce spun eu? Spun chestii care ţin strict de sensibilitatea mea. Pe când la noi praful e peste tot, în politică, în aer, vorbind despre demolări abuzive, ilegale, mârşave, e în moravurile stricate, corupte, în fărădelegi, în tot molozul care ne sufocă. Da, la noi dacă întrebi praful, îţi va spune multe. Din păcate, nu o poveste de dragoste, chiar aşa încâlcită şi melo cum e în cartea lui John Fante “Întreabă vântul” şi în filmul omonim (cu irlandezul acela de Colin Farrell, sexy rău şi cu voluptoasa de Salma Hayek). Ci o poveste sordidă, infinit de tristă.
